Totul are un inceput, fie ca e vorba de un simplu si timid “buna”, fie ca e vorba de un zambet, de o privire sau de o strangere de mana. Undeva ceva se aprinde. Undeva doua pietre ponce se lovesc.
Ce iese de aici? Pai cam nimic, pentru ca ambii ignora scanteia. Toate conversatiile se duc in spiritul prieteniei. Radem, glumim, flirtam usor, ca doar socializam. Asta nu inseamna nimic. In mintea fiecaruia troneaza un cuvant “prietenie”, conversatii pur nevinovate.
Continuarea e previzibila: o cafea, un suc, apoi un film. Teatrul am observat ca nu se mai poarta in ultima vreme. (De opera, nici nu mentionez. Nu de alta, dar nu vreau sa fiu acuzata ca as fi pretioasa, ca sa nu mai vorbim ca s-ar putea sa-mi aud replici rostite cu drag, de genul: “mamaie, nu mai suntem pe vremea matale”.)
Si uite asa ne aflam fata in fata. Sa luam spre exemplu cafeaua sau sucul, depinde de preferinte (in ale denumirii) ca tot intalnire se numeste. ;)
Asa… Cum spuneam, fata in fata, la o cafea. Doi oameni care, inainte de aceasta intalnire (care e un fel de oficializare al lui “te plac”) se considerau prieteni, despartiti de o masa, se trezesc pe pozitii diferite, fiecare analizandu-l pe celalalt. In limbaj uzual asta se cheama “am iesit sa ne cunoastem , sa vedem poate iese ceva”.
Cam asta ar fi povestea privita din afara. Dar ia sa vedem ce se afla in spatele mastilor.
Interesant de remarcat este faptul ca in majoritatea cazurilor avem de-a face cu-n stereotip. Oare asta e singura cale de a incepe o relatie sau pur si simplu suntem lipsiti de imaginatie sau de motivatia de a depune un efort?
Important e urmatorul lucru: cu totii incepem prin a ne nega sentimentele initiale. Cu totii ne ascundem gandurile pe care le consideram murdare, dar care ne plac, in spatele mastii “prieteniei” si a “nevinovatiei”. Cu totii simtim frica. Stam unul in fata celuilalt si ne analizam. Parca pornim la razboi, nu pe drumul unei relatii de dragoste…
In toate situatiile negarea este urmata de frica. Astea sunt sentimentele de baza. Veti spune ca nu am dreptate. Ca predominanta e atractia. Iar eu va voi replica ca gresiti.
De cate ori veti admite ca-l placeti pe cel din fata voastra si ca micile flirturi sunt semnale pe care le transmiteti si nu “glumite nevinovate”? De cate ori veti admite ca atractia pentru celalat e mai puternica decat frica voastra de a nu fi respins, de a nu fi ranit, de a nu fi luat in bataie de joc?
Vedeti? Ne ascundem sentimentele adevarate in spatele unor stereotipuri, ale unor clisee si ale unor reguli impuse de altii, pe care le consideram normale.
Nu ma intelegeti gresit. Nu zic sa va schimbati comportamentul peste noapte sau sa treceti peste etapa cunoasterii, ceea ce ar fi si mai grav. In nici un caz. Vreau doar sa va intoarceti catre voi si sa va priviti sentimentele in fata. E suficient ca ne ascundem in fata celorlalti. De ce s-o facem si fata de noi?
Poate pentru ca fiecare, la un anumit nivel, e constient ca atunci cand se va privi si va vedea ce simte cu adevarat, nu va putea masca acest lucru?
Majoritatea se plang de esecul relatiei lor… Majoritatea oamenilor sunt nefericiti… De ce? De ce nu traim mult idealizata relatie perfecta? Poate pentru ca pornim pe un drum gresit din start prin faptul ca mintim. Ne mintim pe noi insine. Si pentru a merge mai departe, acundem si mintim si mai mult. E ca o reactie in lant.
Cred ca primul pas spre o relatie, perfecta sau nu, ar fi sa incetam a ne minti pe noi insine.
Ce iese de aici? Pai cam nimic, pentru ca ambii ignora scanteia. Toate conversatiile se duc in spiritul prieteniei. Radem, glumim, flirtam usor, ca doar socializam. Asta nu inseamna nimic. In mintea fiecaruia troneaza un cuvant “prietenie”, conversatii pur nevinovate.
Continuarea e previzibila: o cafea, un suc, apoi un film. Teatrul am observat ca nu se mai poarta in ultima vreme. (De opera, nici nu mentionez. Nu de alta, dar nu vreau sa fiu acuzata ca as fi pretioasa, ca sa nu mai vorbim ca s-ar putea sa-mi aud replici rostite cu drag, de genul: “mamaie, nu mai suntem pe vremea matale”.)
Si uite asa ne aflam fata in fata. Sa luam spre exemplu cafeaua sau sucul, depinde de preferinte (in ale denumirii) ca tot intalnire se numeste. ;)
Asa… Cum spuneam, fata in fata, la o cafea. Doi oameni care, inainte de aceasta intalnire (care e un fel de oficializare al lui “te plac”) se considerau prieteni, despartiti de o masa, se trezesc pe pozitii diferite, fiecare analizandu-l pe celalalt. In limbaj uzual asta se cheama “am iesit sa ne cunoastem , sa vedem poate iese ceva”.
Cam asta ar fi povestea privita din afara. Dar ia sa vedem ce se afla in spatele mastilor.
Interesant de remarcat este faptul ca in majoritatea cazurilor avem de-a face cu-n stereotip. Oare asta e singura cale de a incepe o relatie sau pur si simplu suntem lipsiti de imaginatie sau de motivatia de a depune un efort?
Important e urmatorul lucru: cu totii incepem prin a ne nega sentimentele initiale. Cu totii ne ascundem gandurile pe care le consideram murdare, dar care ne plac, in spatele mastii “prieteniei” si a “nevinovatiei”. Cu totii simtim frica. Stam unul in fata celuilalt si ne analizam. Parca pornim la razboi, nu pe drumul unei relatii de dragoste…
In toate situatiile negarea este urmata de frica. Astea sunt sentimentele de baza. Veti spune ca nu am dreptate. Ca predominanta e atractia. Iar eu va voi replica ca gresiti.
De cate ori veti admite ca-l placeti pe cel din fata voastra si ca micile flirturi sunt semnale pe care le transmiteti si nu “glumite nevinovate”? De cate ori veti admite ca atractia pentru celalat e mai puternica decat frica voastra de a nu fi respins, de a nu fi ranit, de a nu fi luat in bataie de joc?
Vedeti? Ne ascundem sentimentele adevarate in spatele unor stereotipuri, ale unor clisee si ale unor reguli impuse de altii, pe care le consideram normale.
Nu ma intelegeti gresit. Nu zic sa va schimbati comportamentul peste noapte sau sa treceti peste etapa cunoasterii, ceea ce ar fi si mai grav. In nici un caz. Vreau doar sa va intoarceti catre voi si sa va priviti sentimentele in fata. E suficient ca ne ascundem in fata celorlalti. De ce s-o facem si fata de noi?
Poate pentru ca fiecare, la un anumit nivel, e constient ca atunci cand se va privi si va vedea ce simte cu adevarat, nu va putea masca acest lucru?
Majoritatea se plang de esecul relatiei lor… Majoritatea oamenilor sunt nefericiti… De ce? De ce nu traim mult idealizata relatie perfecta? Poate pentru ca pornim pe un drum gresit din start prin faptul ca mintim. Ne mintim pe noi insine. Si pentru a merge mai departe, acundem si mintim si mai mult. E ca o reactie in lant.
Cred ca primul pas spre o relatie, perfecta sau nu, ar fi sa incetam a ne minti pe noi insine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu