I'm ugly

Cum poate un om frumos sa se simta urat? Uite o provocare!

Nu e vorba de caracterul pe care-l are. Cred ca tine mai mult de cantitatea timpului petrecut in oglinda si de increderea pe care o are in sine si in calitatile sale fizice.

Poate ca totul a inceput intr-un ton de indiferenta. Sau poate a tinut de alegere. Afirmatia pe care a facut-o tot timpul nu a fost “Sunt frumos.”, ci “Sunt inteligent.” Poate e doar o chestiune de alegere a valorilor. Si e multumit cu aceasta scara a valorilor proprii.

Ce este el acum? Un depozitar de caracteristici frumoase. Pe care le tine pentru el si pentru cine le vede. Dar cati sunt cei care le vad?

Poate pierde cu scara asta de valori sau poate nu. Totusi, sunt oportunitati pe langa care poate trece.

Faptul ca s-a dezvoltat pe o anumita latura, l-a facut sa fie ca un copil vulnerabil, usor fragil, neincrezator.

Solutia, ar spune unii, ar fi sa se “upgradeze”. Lucru care se poate face foarte usor. Dar cum ramane cu transpunerea upgradarii asteia in interior?

Poate doar are nevoie sa se indragosteasca…

Brotacelul

Lacul e in sarbatoare.
Nuferii-s impodobiti.
Toata brotacimea canta:
Oac-oac! Ura! A sosit!

Caci Broscoiul Saltaret
Cu-a lui soata, doamna Broasca,
Au primit un dar maret
De la buna Zana Barza.

L-a adus in cos de alge
Si in nufar invelit,
Somnoros, intors pe-o parte
Si cu nasul inrosit.

Era mic, firav si dulce.
Mama Broasca s-a topit
Cand dragutul prunc de brosca
Luat in brate, a-sforait.

Brotacimea-ncremeni,
Insa buna Zana Barza,
Lundandu-si zborul a rostit:
E un prunc deosebit!

Auzind urarea Zanei,
Lacu-ntreg s-a luminat.
Caci micutul brotacel
O sa-ajunga imparat.

Ganduri razlete

Zi de zi traim unii in preajma altora, convietuim, socializam. Suntem chiar prieteni si pretindem ca-i cunoastem pe cei de langa noi. Cand unul dintre noi e la pamant, incercam sa-l ridicam folosind eterna replica “o sa fie bine”. Da, total de acord, o sa fie bine. Nu are cum sa nu fie. Insa, desi cunoastem cu totii asta, cand tu esti cel care e la pamant, nu prea vrei sa auzi asa ceva. Pentru ca asta o stii deja. Ce ai tu nevoie, e o mana care s-o tina pe a ta, un umar pe care sa poti plange, un suflet care sa te poata asculta fara ca tot ce-i spui sa fie considerat ridicol.

Nimic din ceea ce are legatura cu sufletul nu e ridicol. Realitatea in cazul asta nu are ce cauta in poveste. Cand vii la un prieten, vii cu sufletul, caci el are nevoie sa fie vindecat, nu vrei sa ti se arunce in nas ca realitatea e asa sau nu. Tu cunosti foarte bine cum e realitatea aia. Tu nu vii sa ti se dea o solutie la o problema, ci vii sa te vindeci. Atat.

Uite cum ajungem sa ne inchidem si mai mult in noi.

Si cand vezi ca nimeni nu-ti poate oferi toate astea, incerci sa te vindeci singur. Sa fii o mica pasare Pheonix. Si de aici apar alte discutii. Ti se reproseaza ca esti trist, ca te-ai inchis in tine, ca nu-i lasi pe altii sa te ajute. Nu mai esti fun, nu mai socilizezi cum o faceai, nu mai afisezi masca aia zambitoare de zi cu zi.

Oare e chiar atat de greu sa vezi ca un suflet de langa tine are nevoie de ajutor? Oare e chiar atat de greu sa-l asculti si sa-i oferi o vorba buna care sa nu tina de cum e realitatea asta si cat de varza e el? Oare e greu sa admitem ca nu-l putem ajuta si singurul lucru decent pe care l-am putea face e sa-l respectam si sa-l lasam sa se vindece singur? Oare suntem atat de orbi?...