luni, octombrie 08, 2018

Someone in my corner?


Suntem atat de preocupati de propria persoana incat am uitat sa privim in jurul nostru. Am uitat sa privim natura, am uitat sa oferim dragoste micilor fiinte care ne inconjoara, am uitat sa ne uitam unii la altii. Si cand zic ca suntem atat de preocupati pe propria persoana, nu ma refer la introspectie. Macar de ar fi asa! Ne-am redescoperi latura umana. Nu! Ma refer la narcisismul care zace in noi si care ne face sa ne ridicam propriile statui in fata carora sa ne plecam.
 
Suntem atat de orbi incat am ajuns sa nu vedem agonia celor de langa noi.
 
Suntem atat de lasi incat, chiar daca vedem zbuciumul celuilalt, ne ascudem in spatele unei false politeti si decidem sa nu ne bagam in loc sa facem cel mai uman si simplu gest de a intinde o mana, de a oferi un umar ca sprijin, de a oferi o simpla vorba buna. Astea sunt gesturi care nu ne costa nimic, insa pentru a le face trebuie sa empatizam.

Scuza asta cu “nu mi s-a cerut ajutorul, nu ma bag” mi se pare patetica. Problema nu este daca ti se cere ajutorul, probema este daca ai vazut/auzit cand ti s-a cerut ajutorul. Intotdeauna oamenii cer ajutorul! De cele mai multe ori arunca niste vorbe si apoi se retrag. Asta e modalitatea lor de a cere. Atat pot ei sa strige de tare… in soapta…. O soapta a sufletului care se framanta si se zvarcoleste.

De cele mai multe ori disimularea inseamna construirea unui zid la baza caruia ei stau chirciti si plang. Dar faptul ca-l ridica nu inseamna ca nu vor ca cineva sa-l darame. Il ridica tocmai de aceea, ca sa fie daramat.
 
Trebuie cu totii sa intelegem faptul ca dincolo de zidul ala se afla un suflet in toata vulnerabilitatea lui. Zidul nu este neaparat pentru cei curajosi, este pentru cei carora le pasa. Este testul prin care se triaza cei care zic ca asculta doar din complezenta, de cei care chiar se opresc si sunt atenti.
 
Asa ca, atunci cand ai auzit un strigat de ajutor, opreste-te si asculta. Nu-i spune ca o sa-l asculti maine, poimaine, candva. Chiar si asa, nu-l lasa cu speranta ca-l vei asculta. E cel mai mare rau pe care i-l poti face. Fa-ti timp si asculta-l atunci. Fii acolo cand are el nevoie, nu cand ai tu o fereastra in agenda.
 
Tine minte cateva lucruri:
-       fii atent cand omul isi deschide sufletul, atunci este el pregatit si ala e un moment cheie;
-       ai rabdare si asculta-l, este povestea lui, este despre el, nu despre tine. Despre tine, vorbiti alta data.;
-       empatizeaza, simte, si daca poti, ofera-i sprijinul moral de care are nevoie si niciodata, dar niciodata, nu-l judeca.
 
Stiti vorba aceea, universul este in expansiune, insa spatiul dintre sufletele noastre ramane acelasi si este doar la o bataie de inima.