Suntem
atat de preocupati de propria persoana incat am uitat sa privim in jurul
nostru. Am uitat sa privim natura, am uitat sa oferim dragoste micilor fiinte
care ne inconjoara, am uitat sa ne uitam unii la altii. Si cand zic ca suntem
atat de preocupati pe propria persoana, nu ma refer la introspectie. Macar de
ar fi asa! Ne-am redescoperi latura umana. Nu! Ma refer la narcisismul care
zace in noi si care ne face sa ne ridicam propriile statui in fata carora sa ne
plecam.
Suntem
atat de orbi incat am ajuns sa nu vedem agonia celor de langa noi.
Scuza asta cu “nu mi s-a cerut ajutorul, nu ma bag” mi se pare patetica. Problema nu este daca ti se cere ajutorul, probema este daca ai vazut/auzit cand ti s-a cerut ajutorul. Intotdeauna oamenii cer ajutorul! De cele mai multe ori arunca niste vorbe si apoi se retrag. Asta e modalitatea lor de a cere. Atat pot ei sa strige de tare… in soapta…. O soapta a sufletului care se framanta si se zvarcoleste.
De cele mai multe ori disimularea inseamna construirea unui zid la baza caruia ei stau chirciti si plang. Dar faptul ca-l ridica nu inseamna ca nu vor ca cineva sa-l darame. Il ridica tocmai de aceea, ca sa fie daramat.
-
fii atent cand omul isi deschide
sufletul, atunci este el pregatit si ala e un moment cheie;
-
ai rabdare si asculta-l, este
povestea lui, este despre el, nu despre tine. Despre tine, vorbiti alta data.;
-
empatizeaza, simte, si daca poti,
ofera-i sprijinul moral de care are nevoie si niciodata, dar niciodata, nu-l judeca.
Stiti vorba aceea, universul este in expansiune, insa
spatiul dintre sufletele noastre ramane acelasi si este doar la o bataie de
inima.