Incerc!

Eu si modul meu de a fi si de a actiona… Cam greu de explicat in cateva cuvinte. De-a lungul anilor m-am construit. In fiecare clipa am mai adaugat cate o caramida la ceea ce devin. Am fost atat de concentrata asupra lui “a face”, incat am lasat sa mi se ridice bariere si sa mi se puna lanturi sa nu pot ajunge la “a fi”.

Acum, cand am gasit motivatia de a ma ridica si de a privi din nou spre soare, vii si-mi spui ca de ce nu deschid mai repede fereastra sufletului meu? Dar tu nu stii ca din temnita mea cenusie singura raza de soare esti TU.

Nu stii ca pentru prima oara in viata mea am inceput sa-mi rup lanturile unul cate unul. Sunt grele si singura unealta pe care o am e vointa.

Nu stii ca dupa atata timp oasele-mi sunt reci, muschii imi sunt adormiti, bratul imi tremura, pasul nu-mi este chiar ferm si apasat. Sigurul lucru viu ramas in mine e sufletul meu. Mi-e greu sa ma ridic in picioare si sa-ti urmez chemarea, dar o fac. O fac pentru ca mi-ai deschis ochii si mi-ai aratat ca am multe de oferit. Iti multumesc pentru asta!

Si totusi iti simt nerabdarea. Vrei totul si vrei cat mai repede. Eu iti pot oferi tot ce am, insa nu-ti pot spune cand pentru ca nu stiu cat va dura metamorfoza mea. Nu-ti pot adresa decat o rugaminte, pe care esti liber s-o urmezi sau s-o ignori:

Mergi pe drumul meu. Stiu ca e lent, dar e sigur!

Nesimtire sau inconstienta?

Azi am asistat la o scena pe cat de comuna pe atat de revoltatoare. Eram in autobuz asezata pe unul din locurile din spate. La un moment dat au urcat 3 domnisoare care purtau o conversatie, s-o numim usoara, despre o a patra domnisoara, care evident, nu era prezenta. Fiecare sorbea nonsalant din propria cutie de Coca-Cola.

Doua dintre ele s-au asezat langa mine. Cea de-a treia a preferat sa ramana in picioare, probabil pentru a-si oferi placerea de a-si privi interlocutoarele in ochi. Stiti cu totii…pentru o mai buna comunicare.

La un moment dat, domnisoara care statea in picioare isi termina de sorbit bautura. In acelasi timp, autobuzul opreste in statie si deschide usile. Domnisoara, isi intinde bratul vanjos si dintr-o singura miscare, cu o precizie greu de descris, arunca cutia goala in strada!

Am ramas surprinsa. Acum sincera sa fiu nu stiu daca de precizia domnisoarei sau de lipsa de inspiratie a celor de la Primarie care nu au pus cosuri de gunoi plasate fix in dreptul usilor deschise ale autobuzelor oprite in statie. Acum serios, domnilor, unde v-a fost capul? Chiar nu v-ati gandit ca majoritatea dintre noi suntem aruncatori de elita? Este chiar asa de greu de observat?

Pai, domnilor, greseala nu e a oamenilor ca domnisoara din povestea noastra, care arunca gunoaiele pe unde apuca, ci a dumneavoastra pentru ca nu ati pus cosuri de gunoi acolo unde nimeresc ei!

Mai mult, nu v-ati gandit nici la cat de valorosi sunt acesti oameni si nici la sanatatea lor. Numai ei stiu cat au trudit exersand din greu aruncarea gunoaielor la intamplare pe strada! Numai ei stiu pretul pe care l-au platit pentru a atinge acesta performanta! Si binenteles ca numai ei stiu cum au suportat durerea oaselor din burta cand au fost nevoiti sa se aplece sa ridice vreun ambalaj!

Le-ati apreciat vreodata simtul estetic? Nu. Nu v-ati gandit ca tot ce fac ei e sa treaca printr-un …moment de inspiratie…

Ei bine, fata de cele expuse mai sus, trebuie sa ma declar o ignoranta. Trebuie sa recunosc ca gestul domnisoarei nu mi s-a parut unul de precizie, ci unul de o nesimtire crasa si de o lipsa de responsabilitate fata de mediul in care traieste.

Si mi-am pus intrebarea: cat de mult ar aprecia aceasta domnisoara daca am trece cu totii printr-un “moment de inspiratie” ca al dumneaei si ne-am exersa performanta aruncarii gunoaielor in fata usii sale? Hhmmm… Nu cred ca ne-ar aprecia simtul estetic…

Concluzia pe care trebuie s-o tragem din aceasta simpla situatie este ca ar fi bine sa realizam ca toti suntem responsabili de ceea ce se intampla in jurul nostru, inclusiv de mediul in care traim si ne crestem copiii. Pentru ca asa cum il ingrijim, asa il avem.

Iar de fiecare data cand suntem revoltati de gunoaiele din jurul nostru, ar fi bine sa ne punem intrebarea daca noi, prin actiunile noastre, am protejat mediul, iar daca raspunsul este afirmativ, ar fi ideal sa ne intrebam daca am facut tot ce trebuie sa-i invatam si pe celalti importanta acestui act.

Acestea fiind spuse, permiteti-mi sa va asigur ca nu veti suferi dureri insuportabile daca ridicati un ambalaj de jos, pentru ca, oricat de incredibil vi s-ar parea, nu aveti oase in burta si la cosul de gunoi pus de Primarie pe strada nu sunt politisti care asteapta sa va prinda comitand vreun delict, pentru ca, nu exista o lege care sa interzica protejarea mediului inconjurator, a grijii fata de propria sanatate sau a respectului fata de tot ceea ce inseamna viata. Asa ca, indrazniti oameni buni si folositi cosurile de gunoi in momentul cand aveti ceva de aruncat!

Va multumesc!

Pentru noi, femeile puternice

Un comentariu gasit pe www.121.ro - Mesajul din sticla: Punct si de la capat!

"Nu exista "nu am timp" pentru o relatie. A avea timp pentru o relatie inseamna de fapt a avea timp pentru tine. Si trebuie sa recunoastem ca preferam de o mie de ori sa stam in bratele cuiva decat sa stam singure in fata televizorului. Problema e ca in general femeile puternice sunt femei orgolioase, iar orgoliul este cel care ne face sa fim altcineva decat ceea ce suntem cu adevarat."

Albatrosul

Din joacă, marinarii la bord, din când în când
Prind albatroşi, mari pasări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte, jos, ei care sus, în azur, sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acum ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul, fără milă, îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos, pe pământ, printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.


(Charles Baudelaire - Florile raului)

LXXXV

Odi et amo. Quare id faciam, fortasse requiris
Nescio. Sed fieri sentio et excrucior.

(Caius Valerius Catullus - Carmina)

Despre relatii...

… Exista o modalitate de a fi fericit intr-o relatie si aceasta este sa folosesti relatiile pentru scopul pentru care au fost destinate si nu pentru scopul pe care i le-ai atribuit tu.

Relatiile te solicita in mod constant, te cheama in mod constant sa creezi, sa exprimi si sa traiesti experienta unor aspecte din ce in ce mai grandioase despre tine insuti, a unor viziuni din ce in ce mai marete despre tine insuti, a unor versiuni si mai magnifice despre tine insuti. Nicaieri in alta parte decat intr-o relatie nu poti sa faci acest lucru mai imediat, mai cu impact si mai curat. De fapt, fara o relatie, nu poti sa o faci deloc. […]

Cand relatiile umane de dragoste esueaza (… adica ele nu produc ceea ce vreti voi sa produca), ele esueaza pentru ca s-a intrat in aceste relatii din motivatii gresite. […]

Majoritatea oamenilor intra intr-o relatie, gandindu-se mai degraba la ceea pot sa obtina din ea, decat la ceea ce aduc ei in ea.

Scopul unei realtii este de a decide ce parte din tine ai vrea “sa se arate”, nu ce parte din celalalt ai putea sa capturezi si sa pastrezi.

Exista un singur scop pentru o relatie - de fapt pentru toata viata: sa fii si sa decizi Cine Esti cu Adevarat.

Este foarte romantic sa spui ca tu erai “un nimic” pana cand nu a aparut o anumita persoana, dar aceasta nu este adevarat. Ba, chiar mai rau, arunca asupra acelei persoane o povara incredibila de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevarat.

Nevrand “sa te dezamageasca”, ei incearca din rasputeri sa fie si sa faca niste lucruri, pana cand nu mai pot.

Nu mai pot sa se incadreze in imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot sa ramana in rolurile pe care tu le-ai dat sa le joace si, astfel, creste resentimentul si urmeaza mania.

In cele din urma, pentru a se salva pe ei insisi (cat si relatia), aceste persoane incep sa-si ceara inapoi adevarata lor fata, actionand tot mai mult in concordanta cu Cine Sunt Ei cu Adevarat. Din acest moment, tu spui ca ei “s-au schimbat”. E foarte romantic sa spui ca, din clipa in care a intrat cineva special in viata ta, te simti desavarsit.

Totusi, scopul unei relatii nu este de a avea o alta persoana care sa te desavarseasca, ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta.

In asta consta paradoxul realtiilor umane, tu nu ai nevoie de o anumita persoana pentru ca tu traiesti pe deplin experienta lui Cine Esti si…fara o alta persoana, tu esti un nimic.

Acestea sunt atat misterul cat si minunea – atat frustrarea, cat si bucuria experientei umane. E nevoie de o intelegere profunda si de o vointa totala de a trai in interiorul acestui paradox intr-un mod care sa aiba sens. Observ ca putini oameni o fac.

De-a lungul anilor in care se formeaza o relatie, voi intrati in ea plini de nerabdare, de energie sexuala, cu o inima larg deschisa si cu un suflet plin de bucurie si de zel.

Undeva intre varsta de 40 pana la 60 de ani (iar pentru unii e mai degraba la inceputul acestei perioade), ati abandonat toate visele voastre marete, ati pus de o parte sperantele cele mai inalte si v-ati multumit cu mai putin sau cu aproape nimic.

Problema este atat de simpla, atat de elementara si totusi atat de tragic de prost inteleasa: cele mai mari vise ale voastre, cele mai inalte idealuri, cele mai dragi sperante sunt legate de persoana iubita, mai degraba de Sinele nostru iubit. Testul relatiei voastre este legat de cat de bine s-a incadrat celalalt in idealul vostru si cat de mult v-ati ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totusi, singurul test adevarat este cat de bine v-ati ridicat voi la idealul vostru.

Relatiile sunt sacre, pentru ca ele ofera cea mai mare ocazie a vietii – de fapt singura ei ocazie - de a crea si de a produce experienta celei mai inalte conceptualizari a Sinelul vostru. Relatiile esueaza cand le vedeti ca pe cea mai inalta ocazie a vietii de a crea si a produce experienta celei mai inalte conceptualizari a celuilalt.

Lasati-o pe cealalta persoana din interiorul relatiei sa-si faca griji legate de Sine – ce face, ce este si ce are Sinele; ce vrea, cere si da Sinele; ce cauta, creeaza si trieste ca experienta Sinele – si intreaga relatie va servi in mod magnific atat scopului ei, cat si participantilor la ea!

Sa lasam fiecare persoana din interiorul relatiei sa-si faca griji, nu in legatura cu celalalt ci numai, numai in legatura cu propriul Sine.

Aceasta poate fi o invatatura ciudata, deoarece vi s-a spus ca, intr-o relatie de cea mai inalta calitate, iti faci griji numai pentru celalalt. Adevarul este ca o relatie esueaza din cauza concentrarii noastre asupra celuilalt – a obsesiei noastre pentru celalalt.

Cum este celalalt? Ce face celalalt? Ce are celalalt? Ce spune celalalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gandeste? Ce spera? Ce planuieste?

Nu conteaza ce este, ce face, are, spune, vrea, cere celalalt. Nu conteaza ce gandeste, spera, planuieste celalalt. Singurul lucru care conteaza este ceea ce Esti tu fata de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoana e cea care se centreaza in jurul propriului Sine. […]

Daca nu poti sa-ti iubesti propriul Sine, nu poti sa-l iubesti pe celalalt. Multi oameni fac greseala de a cauta dragostea de Sine prin dragostea pentru celalalt. Desigur ei nu-si dau seama ca fac acest lucru. Nu este un efort constient. Se intampla doar in mintea lor, in profunzimea mintii lor. In ceea ce voi numiti subconstient. Ei gandesc: “daca eu ii voi iubi pe ceilalti, si ei ma vor iubi. Atunci eu voi fi demn de a fi iubit si ma pot iubi”.

Reversul e ca atat de multi oameni se urasc pe ei insisi deoarece simt ca nu exista nimeni care sa-i iubeasca. Aceasta este o boala – este atunci cand oamenii sunt “bolnavi din dragoste” – deoarece adevarul este ca alti oameni ii iubesc cu adevarat, dar acest lucru nu conteaza. Indiferent cat de multi oameni isi manifesta dragostea pentru ei, lor nu le este destul.

Mai intai, ei nu te cred. Cred ca incerci sa-i manipulezi – incerci sa obtii ceva de la ei. (Cum ai putea sa-i iubesti pentru ce sunt ei cu adevarat? Nu, trebuie sa fie o greseala. Precis ca vrei ceva! Dar oare ce vrei?)

Ei stau si incearca sa-si dea seama cum ar fi posibil ca cineva sa-i iubeasca cu adevarat. Asa ca nu te cred si pornesc o campanie ca sa te faca sa o dovedesti. Trebuie sa dovedesti ca iubesti. Pentru a face aceasta, e posibil ca ei sa-ti ceara sa incepi sa-ti schimbi comportamentul.

In al doilea rand, daca ei ajung in cele din urma intr-un loc unde pot sa creada ca tu iubesti, incep imediat sa-si faca griji in legatura cu cat timp vor fi in stare sa-ti pastreze dragostea. Asa ca, pentru a nu pierde dragostea ta, ei incep sa schimbe comportamentul lor.

Astfel, doi oameni, literalmente se pierd pe ei insisi intr-o relatie. Intra in aceasta relatie, sperand sa se gaseasca pe ei insisi si se pierd.

Pierderea Sinelui intr-o relatie este cea care provoaca mare parte din amaraciune intr-un cuplu.

Doi oameni se unesc intr-un parteneriat sperand ca intregul va fi mai mare decat suma partilor si descopera ca este mai mic. Ei se simt mai putin decat erau cand erau singuri.

Mai putin capabili, mai putin indemanatici, totul e mai putin incitant, mai putin atragator, mai putin vesel, mai putin multumitor.

Deoarece ei sunt realmente “mai putin”, au renuntat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – si a ramane – in relatie.

Nu s-a dorit niciodata ca relatiile sa fie intelese in acest mod. Si, totusi, in felul acesta sunt ele traite ca experienta de catre mai multi oameni decat ne-am putea inchipui vreodata.

Deoarece oamenii au pierdut legatura (daca au avut-o vreodata) cu scopul relatiilor…

Neale Donald Walsch – “Conversatii cu Dumnezeu” (vol. I)

Negare de sine...

Atunci cand incheiem un capitol din viata noastra, afirmam “show must go on”. Ne gandim ca in aceasta afirmatie ne gasim puterea de a lasa trecutul acolo unde e, de a lua cu noi lucrurile frumoase si de a merge pe un nou drum, cu vise si sperante noi.

Inceputul e al nostru. Linistea pe care o simtim in suflet ne apartine, face parte din ceea ce am devenit. Privim increzatori la noul drum, cu speranta de mai bine si, credem noi, cu o lectie invatata. Aceea de a nu repeta greselile pe care le-am facut o data.

Privim totul ca pe o lectie, insa nu ca pe o experienta. Privim totul ca si cand am fost pedepsiti pentru alegerile facute, nu ca pe clipe pe care le-am trait, le-am ales si ni le-am asumat cu tot ceea ce inseamna asta. Si suferim in loc sa ne bucuram.

Insa nu am sa vorbesc despre cum ar trebui privita “lectia” noastra, ci despre nevoia noastra de a ne intoarce acolo unde am decis, cu ceva vreme in urma, sa inchidem usa.

De ce ne intoarcem mereu privirea spre trecut? Ce speram sa gasim acolo? Explicatii despre ce a fost, raspunsuri la ce va fi, sau pur si simplu nostalgie?... Fiecare cu fantomele sale… Un lucru este cert: privim in urma.

Putini sunt cei care atunci cand inchid usa in spatele lor, o fac pentru totdeauna. Poate tine de caracterul fiecaruia. Poate, pur si simplu, astfel de persoane nu au lasat nici un element ce ar putea fi folosit pe viitor ca pretext de reintoarcere. Poate sunt foarte mandre si nu ar accepta in veci umilinta de a privi inapoi. Sau poate, pur si simplu, sunt impacate cu sine si, nemaidentificandu-se cu situatia in care se gasesc, simt nevoia sa se desprinda.

Cred ca mai degraba este vorba de un sentiment, nu de o hotarare. Sentimentul ca situatia nu-ti mai apartine, nu mai faci parte din ea, nu mai esti un element component al ei, nu o mai recunosti, nu mai e situatia ta. Iar plecarea apare ca fiind singura solutie logica si de bun simt si, incredibil, apare ca fiind cel mai natural lucru pe care-l poti face.

Dar cum spuneam, aceasta e situatia ideala, de care doar putini dintre noi au parte. Sau putini dintre noi au curajul sa o aplice… Un bun prieten spunea la un moment dat despre dragoste ca spera sa fie destul de norocos sa o gaseasca. De ce nu am putea spune acelasi lucru despre puterea de a spune “la revedere”?

Revenind asupra subiectului nostru, si vazand cum majoritatea dintre noi intorc privirea spre trecut, vin si intreb: Care e motivatia, oameni buni?

E cumva sentimentul ca am lasat ceva in urma si dorim sa-l “recuperam”? E cumva nevoia de a retrai trecutul? Nevoia de a gasi acele momente care ne-au facut fericiti?

Cred ca aici e o problema de perspectiva. E adevarat ca am avut cu totii parte de momente fericite, momente pe care le-am trait intens, momente pe care, daca am putea, le-am pastra intr-o capsula a timpului, iar cand ne-am dori sa le retraim, nu ar fi nevoie decat sa scoatem capacul…

Si luam cu noi aminterea acestor trairi, in momentul in care plecam.

Uitam ceva, in schimb. Faptul ca toata experienta noastra nu a fost formata numai din lucruri bune si frumoase. Oare lucrurile rele si urate nu au facut parte din experienta noastra? De ce le-am lasa in urma? Nu sunt ale noaste? Nu le-am trait noi? Pe unele dintre ele nu le-am generat noi? De ce le-am lasa in urma? Oare asta nu inseamna ca nu ne asumam raspunderea pentru final? Si daca e asa… Asta ce spune despre noi?...

Cu toate acestea, luam doar ce e bun si frumos. Doar pe acestea le recunoastem ca facand parte din experienta noastra. Spunem ca ne da puterea de a merge inainte.

… Cred ca undeva pe drum, pierdem adevaratul sens al acestor momente-capsula. In loc sa le privim in continuare ca fiind exact ceea ce sunt, noi le dam o alta infatisare. Si aici gresim.

In dorinta noastra de a retrai trecutul, incercam sa recream in plan fizic ceea ce a fost deja creat si consumat o data. Nu realizam ca, de fapt, avem o amintire pe care vrem s-o transformam in realitate, si tot ce obtinem este o iluzie…

Cred ca exista un moment de-a lungul acestui drum in care putem sa ne oprim si sa ne punem cu adevarat intrebarea: de ce vreau sa privesc inapoi? Daca totul era asa de frumos, cum sunt momentele mele capsula, atunci de ce am simtit ca trebuie sa plec?

Oameni buni, haide-ti sa ne uitam cu totii in traista noastra, atunci cand plecam si sa ne intrebam: am luat intr-adevar totul? Tot ce a costituit experienta mea? Daca da, atunci nu-ti va mai fi teama ca ai uitat ceva. Nu vei mai simti nevoia sa te intorci pentru ca simti ca nu ai stors tot ce se putea stoarce. Nu te vei mai agata de amagirea lui “dar daca”…

Atunci ai vedea ca in capsula ta nu se gasesc iluzii, momente rupte din adevaratul intreg, ci experienta ta … sentimentele tale… alegerile tale… TU!

Cand plecati, oameni buni, plecati cu totul. Luati-va pe voi cu totul, nu doar jumatate. Nu doar partea care va convine. Asta ar insemna sa va negati pe voi insiva…