Atunci cand incheiem un capitol din viata noastra, afirmam “show must go on”. Ne gandim ca in aceasta afirmatie ne gasim puterea de a lasa trecutul acolo unde e, de a lua cu noi lucrurile frumoase si de a merge pe un nou drum, cu vise si sperante noi.
Inceputul e al nostru. Linistea pe care o simtim in suflet ne apartine, face parte din ceea ce am devenit. Privim increzatori la noul drum, cu speranta de mai bine si, credem noi, cu o lectie invatata. Aceea de a nu repeta greselile pe care le-am facut o data.
Privim totul ca pe o lectie, insa nu ca pe o experienta. Privim totul ca si cand am fost pedepsiti pentru alegerile facute, nu ca pe clipe pe care le-am trait, le-am ales si ni le-am asumat cu tot ceea ce inseamna asta. Si suferim in loc sa ne bucuram.
Insa nu am sa vorbesc despre cum ar trebui privita “lectia” noastra, ci despre nevoia noastra de a ne intoarce acolo unde am decis, cu ceva vreme in urma, sa inchidem usa.
De ce ne intoarcem mereu privirea spre trecut? Ce speram sa gasim acolo? Explicatii despre ce a fost, raspunsuri la ce va fi, sau pur si simplu nostalgie?... Fiecare cu fantomele sale… Un lucru este cert: privim in urma.
Putini sunt cei care atunci cand inchid usa in spatele lor, o fac pentru totdeauna. Poate tine de caracterul fiecaruia. Poate, pur si simplu, astfel de persoane nu au lasat nici un element ce ar putea fi folosit pe viitor ca pretext de reintoarcere. Poate sunt foarte mandre si nu ar accepta in veci umilinta de a privi inapoi. Sau poate, pur si simplu, sunt impacate cu sine si, nemaidentificandu-se cu situatia in care se gasesc, simt nevoia sa se desprinda.
Cred ca mai degraba este vorba de un sentiment, nu de o hotarare. Sentimentul ca situatia nu-ti mai apartine, nu mai faci parte din ea, nu mai esti un element component al ei, nu o mai recunosti, nu mai e situatia ta. Iar plecarea apare ca fiind singura solutie logica si de bun simt si, incredibil, apare ca fiind cel mai natural lucru pe care-l poti face.
Dar cum spuneam, aceasta e situatia ideala, de care doar putini dintre noi au parte. Sau putini dintre noi au curajul sa o aplice… Un bun prieten spunea la un moment dat despre dragoste ca spera sa fie destul de norocos sa o gaseasca. De ce nu am putea spune acelasi lucru despre puterea de a spune “la revedere”?
Revenind asupra subiectului nostru, si vazand cum majoritatea dintre noi intorc privirea spre trecut, vin si intreb: Care e motivatia, oameni buni?
E cumva sentimentul ca am lasat ceva in urma si dorim sa-l “recuperam”? E cumva nevoia de a retrai trecutul? Nevoia de a gasi acele momente care ne-au facut fericiti?
Cred ca aici e o problema de perspectiva. E adevarat ca am avut cu totii parte de momente fericite, momente pe care le-am trait intens, momente pe care, daca am putea, le-am pastra intr-o capsula a timpului, iar cand ne-am dori sa le retraim, nu ar fi nevoie decat sa scoatem capacul…
Si luam cu noi aminterea acestor trairi, in momentul in care plecam.
Uitam ceva, in schimb. Faptul ca toata experienta noastra nu a fost formata numai din lucruri bune si frumoase. Oare lucrurile rele si urate nu au facut parte din experienta noastra? De ce le-am lasa in urma? Nu sunt ale noaste? Nu le-am trait noi? Pe unele dintre ele nu le-am generat noi? De ce le-am lasa in urma? Oare asta nu inseamna ca nu ne asumam raspunderea pentru final? Si daca e asa… Asta ce spune despre noi?...
Cu toate acestea, luam doar ce e bun si frumos. Doar pe acestea le recunoastem ca facand parte din experienta noastra. Spunem ca ne da puterea de a merge inainte.
… Cred ca undeva pe drum, pierdem adevaratul sens al acestor momente-capsula. In loc sa le privim in continuare ca fiind exact ceea ce sunt, noi le dam o alta infatisare. Si aici gresim.
In dorinta noastra de a retrai trecutul, incercam sa recream in plan fizic ceea ce a fost deja creat si consumat o data. Nu realizam ca, de fapt, avem o amintire pe care vrem s-o transformam in realitate, si tot ce obtinem este o iluzie…
Cred ca exista un moment de-a lungul acestui drum in care putem sa ne oprim si sa ne punem cu adevarat intrebarea: de ce vreau sa privesc inapoi? Daca totul era asa de frumos, cum sunt momentele mele capsula, atunci de ce am simtit ca trebuie sa plec?
Oameni buni, haide-ti sa ne uitam cu totii in traista noastra, atunci cand plecam si sa ne intrebam: am luat intr-adevar totul? Tot ce a costituit experienta mea? Daca da, atunci nu-ti va mai fi teama ca ai uitat ceva. Nu vei mai simti nevoia sa te intorci pentru ca simti ca nu ai stors tot ce se putea stoarce. Nu te vei mai agata de amagirea lui “dar daca”…
Atunci ai vedea ca in capsula ta nu se gasesc iluzii, momente rupte din adevaratul intreg, ci experienta ta … sentimentele tale… alegerile tale… TU!
Cand plecati, oameni buni, plecati cu totul. Luati-va pe voi cu totul, nu doar jumatate. Nu doar partea care va convine. Asta ar insemna sa va negati pe voi insiva…
Inceputul e al nostru. Linistea pe care o simtim in suflet ne apartine, face parte din ceea ce am devenit. Privim increzatori la noul drum, cu speranta de mai bine si, credem noi, cu o lectie invatata. Aceea de a nu repeta greselile pe care le-am facut o data.
Privim totul ca pe o lectie, insa nu ca pe o experienta. Privim totul ca si cand am fost pedepsiti pentru alegerile facute, nu ca pe clipe pe care le-am trait, le-am ales si ni le-am asumat cu tot ceea ce inseamna asta. Si suferim in loc sa ne bucuram.
Insa nu am sa vorbesc despre cum ar trebui privita “lectia” noastra, ci despre nevoia noastra de a ne intoarce acolo unde am decis, cu ceva vreme in urma, sa inchidem usa.
De ce ne intoarcem mereu privirea spre trecut? Ce speram sa gasim acolo? Explicatii despre ce a fost, raspunsuri la ce va fi, sau pur si simplu nostalgie?... Fiecare cu fantomele sale… Un lucru este cert: privim in urma.
Putini sunt cei care atunci cand inchid usa in spatele lor, o fac pentru totdeauna. Poate tine de caracterul fiecaruia. Poate, pur si simplu, astfel de persoane nu au lasat nici un element ce ar putea fi folosit pe viitor ca pretext de reintoarcere. Poate sunt foarte mandre si nu ar accepta in veci umilinta de a privi inapoi. Sau poate, pur si simplu, sunt impacate cu sine si, nemaidentificandu-se cu situatia in care se gasesc, simt nevoia sa se desprinda.
Cred ca mai degraba este vorba de un sentiment, nu de o hotarare. Sentimentul ca situatia nu-ti mai apartine, nu mai faci parte din ea, nu mai esti un element component al ei, nu o mai recunosti, nu mai e situatia ta. Iar plecarea apare ca fiind singura solutie logica si de bun simt si, incredibil, apare ca fiind cel mai natural lucru pe care-l poti face.
Dar cum spuneam, aceasta e situatia ideala, de care doar putini dintre noi au parte. Sau putini dintre noi au curajul sa o aplice… Un bun prieten spunea la un moment dat despre dragoste ca spera sa fie destul de norocos sa o gaseasca. De ce nu am putea spune acelasi lucru despre puterea de a spune “la revedere”?
Revenind asupra subiectului nostru, si vazand cum majoritatea dintre noi intorc privirea spre trecut, vin si intreb: Care e motivatia, oameni buni?
E cumva sentimentul ca am lasat ceva in urma si dorim sa-l “recuperam”? E cumva nevoia de a retrai trecutul? Nevoia de a gasi acele momente care ne-au facut fericiti?
Cred ca aici e o problema de perspectiva. E adevarat ca am avut cu totii parte de momente fericite, momente pe care le-am trait intens, momente pe care, daca am putea, le-am pastra intr-o capsula a timpului, iar cand ne-am dori sa le retraim, nu ar fi nevoie decat sa scoatem capacul…
Si luam cu noi aminterea acestor trairi, in momentul in care plecam.
Uitam ceva, in schimb. Faptul ca toata experienta noastra nu a fost formata numai din lucruri bune si frumoase. Oare lucrurile rele si urate nu au facut parte din experienta noastra? De ce le-am lasa in urma? Nu sunt ale noaste? Nu le-am trait noi? Pe unele dintre ele nu le-am generat noi? De ce le-am lasa in urma? Oare asta nu inseamna ca nu ne asumam raspunderea pentru final? Si daca e asa… Asta ce spune despre noi?...
Cu toate acestea, luam doar ce e bun si frumos. Doar pe acestea le recunoastem ca facand parte din experienta noastra. Spunem ca ne da puterea de a merge inainte.
… Cred ca undeva pe drum, pierdem adevaratul sens al acestor momente-capsula. In loc sa le privim in continuare ca fiind exact ceea ce sunt, noi le dam o alta infatisare. Si aici gresim.
In dorinta noastra de a retrai trecutul, incercam sa recream in plan fizic ceea ce a fost deja creat si consumat o data. Nu realizam ca, de fapt, avem o amintire pe care vrem s-o transformam in realitate, si tot ce obtinem este o iluzie…
Cred ca exista un moment de-a lungul acestui drum in care putem sa ne oprim si sa ne punem cu adevarat intrebarea: de ce vreau sa privesc inapoi? Daca totul era asa de frumos, cum sunt momentele mele capsula, atunci de ce am simtit ca trebuie sa plec?
Oameni buni, haide-ti sa ne uitam cu totii in traista noastra, atunci cand plecam si sa ne intrebam: am luat intr-adevar totul? Tot ce a costituit experienta mea? Daca da, atunci nu-ti va mai fi teama ca ai uitat ceva. Nu vei mai simti nevoia sa te intorci pentru ca simti ca nu ai stors tot ce se putea stoarce. Nu te vei mai agata de amagirea lui “dar daca”…
Atunci ai vedea ca in capsula ta nu se gasesc iluzii, momente rupte din adevaratul intreg, ci experienta ta … sentimentele tale… alegerile tale… TU!
Cand plecati, oameni buni, plecati cu totul. Luati-va pe voi cu totul, nu doar jumatate. Nu doar partea care va convine. Asta ar insemna sa va negati pe voi insiva…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu