joi, decembrie 20, 2007
miercuri, decembrie 19, 2007
Ganduri frumoase
Multumesc inca o data pentru leapsa, Richie. Din pacate nu-ti pot raspunde la leapsa instrumentala, pentru ca nu ma pot decide ce sa scriu... Inspiratia imi cam lipseste momentan. Insa, am sa raspund provocarii celor "trei motive pentru care sa gandesc frumos". Acesta sunt:
1. ma simt mai bine sufleteste;
2. vreau sa fiu optimista si atunci privesc partile bune ale unei intamplari;
3. orice gand frumos transmis celor din jur ii face sa zambeasca si asta e un adevarat castig.
Va salut cu drag!
vineri, decembrie 14, 2007
Libertate
Satul Qi era despartit de Lu printr-un zid, iar frontiera era pazita. Pe cand Confucius si compania traversau Muntele Tai care delimita satele, au dat peste o femeie ce pangea la un mormant.
Initial nu i-au dat atentie, insa jalea ei nu se contenea. Confuncius hotara sa faca un popas si il trimise pe Zilu la femeie pentru a afla care-i baiul.
- Plangi, ii spuse Zilu, de parca ti s-au inecat corabiile.
- Chiar asa si este, ii raspunse ea. Socrul meu a fost ucis de un tigru, la fel si sotul meu, iar acum fiul meu a avut aceeasi soarta.
Era desigur o poveste destul de trista, dar Confucius, eternul pragmatic, o intreba pe femeie daca si-a pus problema sa se mute intr-un loc mai putin periculos.
- Dar aici nu exista tiranie, ii raspunse ea simplu lui Confucius, spre marea lui surprindere.
- Copii, li se adresa Confucius discipolilor, notati cu atentie, o guvernare tiranica este mai feroce decat un tigru.
Initial nu i-au dat atentie, insa jalea ei nu se contenea. Confuncius hotara sa faca un popas si il trimise pe Zilu la femeie pentru a afla care-i baiul.
- Plangi, ii spuse Zilu, de parca ti s-au inecat corabiile.
- Chiar asa si este, ii raspunse ea. Socrul meu a fost ucis de un tigru, la fel si sotul meu, iar acum fiul meu a avut aceeasi soarta.
Era desigur o poveste destul de trista, dar Confucius, eternul pragmatic, o intreba pe femeie daca si-a pus problema sa se mute intr-un loc mai putin periculos.
- Dar aici nu exista tiranie, ii raspunse ea simplu lui Confucius, spre marea lui surprindere.
- Copii, li se adresa Confucius discipolilor, notati cu atentie, o guvernare tiranica este mai feroce decat un tigru.
Inceputuri
Totul are un inceput, fie ca e vorba de un simplu si timid “buna”, fie ca e vorba de un zambet, de o privire sau de o strangere de mana. Undeva ceva se aprinde. Undeva doua pietre ponce se lovesc.
Ce iese de aici? Pai cam nimic, pentru ca ambii ignora scanteia. Toate conversatiile se duc in spiritul prieteniei. Radem, glumim, flirtam usor, ca doar socializam. Asta nu inseamna nimic. In mintea fiecaruia troneaza un cuvant “prietenie”, conversatii pur nevinovate.
Continuarea e previzibila: o cafea, un suc, apoi un film. Teatrul am observat ca nu se mai poarta in ultima vreme. (De opera, nici nu mentionez. Nu de alta, dar nu vreau sa fiu acuzata ca as fi pretioasa, ca sa nu mai vorbim ca s-ar putea sa-mi aud replici rostite cu drag, de genul: “mamaie, nu mai suntem pe vremea matale”.)
Si uite asa ne aflam fata in fata. Sa luam spre exemplu cafeaua sau sucul, depinde de preferinte (in ale denumirii) ca tot intalnire se numeste. ;)
Asa… Cum spuneam, fata in fata, la o cafea. Doi oameni care, inainte de aceasta intalnire (care e un fel de oficializare al lui “te plac”) se considerau prieteni, despartiti de o masa, se trezesc pe pozitii diferite, fiecare analizandu-l pe celalalt. In limbaj uzual asta se cheama “am iesit sa ne cunoastem , sa vedem poate iese ceva”.
Cam asta ar fi povestea privita din afara. Dar ia sa vedem ce se afla in spatele mastilor.
Interesant de remarcat este faptul ca in majoritatea cazurilor avem de-a face cu-n stereotip. Oare asta e singura cale de a incepe o relatie sau pur si simplu suntem lipsiti de imaginatie sau de motivatia de a depune un efort?
Important e urmatorul lucru: cu totii incepem prin a ne nega sentimentele initiale. Cu totii ne ascundem gandurile pe care le consideram murdare, dar care ne plac, in spatele mastii “prieteniei” si a “nevinovatiei”. Cu totii simtim frica. Stam unul in fata celuilalt si ne analizam. Parca pornim la razboi, nu pe drumul unei relatii de dragoste…
In toate situatiile negarea este urmata de frica. Astea sunt sentimentele de baza. Veti spune ca nu am dreptate. Ca predominanta e atractia. Iar eu va voi replica ca gresiti.
De cate ori veti admite ca-l placeti pe cel din fata voastra si ca micile flirturi sunt semnale pe care le transmiteti si nu “glumite nevinovate”? De cate ori veti admite ca atractia pentru celalat e mai puternica decat frica voastra de a nu fi respins, de a nu fi ranit, de a nu fi luat in bataie de joc?
Vedeti? Ne ascundem sentimentele adevarate in spatele unor stereotipuri, ale unor clisee si ale unor reguli impuse de altii, pe care le consideram normale.
Nu ma intelegeti gresit. Nu zic sa va schimbati comportamentul peste noapte sau sa treceti peste etapa cunoasterii, ceea ce ar fi si mai grav. In nici un caz. Vreau doar sa va intoarceti catre voi si sa va priviti sentimentele in fata. E suficient ca ne ascundem in fata celorlalti. De ce s-o facem si fata de noi?
Poate pentru ca fiecare, la un anumit nivel, e constient ca atunci cand se va privi si va vedea ce simte cu adevarat, nu va putea masca acest lucru?
Majoritatea se plang de esecul relatiei lor… Majoritatea oamenilor sunt nefericiti… De ce? De ce nu traim mult idealizata relatie perfecta? Poate pentru ca pornim pe un drum gresit din start prin faptul ca mintim. Ne mintim pe noi insine. Si pentru a merge mai departe, acundem si mintim si mai mult. E ca o reactie in lant.
Cred ca primul pas spre o relatie, perfecta sau nu, ar fi sa incetam a ne minti pe noi insine.
Ce iese de aici? Pai cam nimic, pentru ca ambii ignora scanteia. Toate conversatiile se duc in spiritul prieteniei. Radem, glumim, flirtam usor, ca doar socializam. Asta nu inseamna nimic. In mintea fiecaruia troneaza un cuvant “prietenie”, conversatii pur nevinovate.
Continuarea e previzibila: o cafea, un suc, apoi un film. Teatrul am observat ca nu se mai poarta in ultima vreme. (De opera, nici nu mentionez. Nu de alta, dar nu vreau sa fiu acuzata ca as fi pretioasa, ca sa nu mai vorbim ca s-ar putea sa-mi aud replici rostite cu drag, de genul: “mamaie, nu mai suntem pe vremea matale”.)
Si uite asa ne aflam fata in fata. Sa luam spre exemplu cafeaua sau sucul, depinde de preferinte (in ale denumirii) ca tot intalnire se numeste. ;)
Asa… Cum spuneam, fata in fata, la o cafea. Doi oameni care, inainte de aceasta intalnire (care e un fel de oficializare al lui “te plac”) se considerau prieteni, despartiti de o masa, se trezesc pe pozitii diferite, fiecare analizandu-l pe celalalt. In limbaj uzual asta se cheama “am iesit sa ne cunoastem , sa vedem poate iese ceva”.
Cam asta ar fi povestea privita din afara. Dar ia sa vedem ce se afla in spatele mastilor.
Interesant de remarcat este faptul ca in majoritatea cazurilor avem de-a face cu-n stereotip. Oare asta e singura cale de a incepe o relatie sau pur si simplu suntem lipsiti de imaginatie sau de motivatia de a depune un efort?
Important e urmatorul lucru: cu totii incepem prin a ne nega sentimentele initiale. Cu totii ne ascundem gandurile pe care le consideram murdare, dar care ne plac, in spatele mastii “prieteniei” si a “nevinovatiei”. Cu totii simtim frica. Stam unul in fata celuilalt si ne analizam. Parca pornim la razboi, nu pe drumul unei relatii de dragoste…
In toate situatiile negarea este urmata de frica. Astea sunt sentimentele de baza. Veti spune ca nu am dreptate. Ca predominanta e atractia. Iar eu va voi replica ca gresiti.
De cate ori veti admite ca-l placeti pe cel din fata voastra si ca micile flirturi sunt semnale pe care le transmiteti si nu “glumite nevinovate”? De cate ori veti admite ca atractia pentru celalat e mai puternica decat frica voastra de a nu fi respins, de a nu fi ranit, de a nu fi luat in bataie de joc?
Vedeti? Ne ascundem sentimentele adevarate in spatele unor stereotipuri, ale unor clisee si ale unor reguli impuse de altii, pe care le consideram normale.
Nu ma intelegeti gresit. Nu zic sa va schimbati comportamentul peste noapte sau sa treceti peste etapa cunoasterii, ceea ce ar fi si mai grav. In nici un caz. Vreau doar sa va intoarceti catre voi si sa va priviti sentimentele in fata. E suficient ca ne ascundem in fata celorlalti. De ce s-o facem si fata de noi?
Poate pentru ca fiecare, la un anumit nivel, e constient ca atunci cand se va privi si va vedea ce simte cu adevarat, nu va putea masca acest lucru?
Majoritatea se plang de esecul relatiei lor… Majoritatea oamenilor sunt nefericiti… De ce? De ce nu traim mult idealizata relatie perfecta? Poate pentru ca pornim pe un drum gresit din start prin faptul ca mintim. Ne mintim pe noi insine. Si pentru a merge mai departe, acundem si mintim si mai mult. E ca o reactie in lant.
Cred ca primul pas spre o relatie, perfecta sau nu, ar fi sa incetam a ne minti pe noi insine.
marți, decembrie 11, 2007
Leapsa
Binenteles, am primit leapsa de la bunul prieten Richie caruia ii multumesc pe aceasta cale atat pentru sfaturile utile cat si pentru faptul ca m-a aflu “sub lupa” sa.
Si cum nu pot sa refuz o asemenea invitatie de a-mi etala preferintele, am sa incep cu prima parte, aceea cu pestisorul auriu.
Ei bine, daca pentru prima data in viata nu mi-am mai scapa pestele din undita cand trag, si as reusi sa-l scot la suprafata, pestisorului auriu i-as cere:
1. mai multa intelepciune, ca geniu sunt deja (am reparat netu’! eu care habar n-am de cablaraie, placi, IP-uri si alte bazaconii)
2. un vaccin pentru SIDA, ca sunt atat de multi copii bolnavi…
3. mai multa responsabilitate in actiunile tuturor oamenilor, mai ales in cele ce au impact puternic asupra planetei noastre.
Cam astea sunt, desi ar fi bun si un strop de compasiune in inimile noastre pentru semenii nostrii care au nevoie de o mana de ajutor.
Asa… Partea a doua:
a) Oamenii de care imi pasa cel mai mult sunt cei apropiati mie: familia si prietenii.
b) Sunt mandra de mine pentru ca am rezistat tuturor “uraganelor” care au venit peste mine si le-am invins.
c) Oamenii pe care-i admir sunt oamenii care vorbesc doar atunci cand au ceva de spus, care au principii si recunosc valoarea atat intr-un om cat si intr-o opera de arta, oamenii de la care ai mereu ceva de invatat astfel incat nu te poti plictisi in prezenta lor (chiar si atunci cand tac).
d) Imi place mult sa citesc.
e) Imi doresc sa ajung in Chile la templele incasilor.
f) Unele dintre cele mai bune lucruri facute de mine sunt fursecurile.
g) Mi-ar placea sa devin putin mai extrovertita.
h) Imi propun sa ma mut singura la anul si sa termin cartea pentru copii pe care am inceput-o.
i) Prefer sa citesc cartea decat sa vad filmul.
j) Stiu ca pot sa fac orice imi propun, indiferent de dificultate.
Hai ca nu a fost chiar asa de greu, asa ca Druskin, Calyste si Soldatzica ar face bine sa rezolve leapsa asta in 5 minute si s-o dea mai departe. Pupici!
P.S.: Soldatzica, sper ca nu ma dezamagesti. Macar asta sa fie primul tau post, ca de cand tot astept… Hai, puiu, ca potential e destul, slava Domnului! :D
Si cum nu pot sa refuz o asemenea invitatie de a-mi etala preferintele, am sa incep cu prima parte, aceea cu pestisorul auriu.
Ei bine, daca pentru prima data in viata nu mi-am mai scapa pestele din undita cand trag, si as reusi sa-l scot la suprafata, pestisorului auriu i-as cere:
1. mai multa intelepciune, ca geniu sunt deja (am reparat netu’! eu care habar n-am de cablaraie, placi, IP-uri si alte bazaconii)
2. un vaccin pentru SIDA, ca sunt atat de multi copii bolnavi…
3. mai multa responsabilitate in actiunile tuturor oamenilor, mai ales in cele ce au impact puternic asupra planetei noastre.
Cam astea sunt, desi ar fi bun si un strop de compasiune in inimile noastre pentru semenii nostrii care au nevoie de o mana de ajutor.
Asa… Partea a doua:
a) Oamenii de care imi pasa cel mai mult sunt cei apropiati mie: familia si prietenii.
b) Sunt mandra de mine pentru ca am rezistat tuturor “uraganelor” care au venit peste mine si le-am invins.
c) Oamenii pe care-i admir sunt oamenii care vorbesc doar atunci cand au ceva de spus, care au principii si recunosc valoarea atat intr-un om cat si intr-o opera de arta, oamenii de la care ai mereu ceva de invatat astfel incat nu te poti plictisi in prezenta lor (chiar si atunci cand tac).
d) Imi place mult sa citesc.
e) Imi doresc sa ajung in Chile la templele incasilor.
f) Unele dintre cele mai bune lucruri facute de mine sunt fursecurile.
g) Mi-ar placea sa devin putin mai extrovertita.
h) Imi propun sa ma mut singura la anul si sa termin cartea pentru copii pe care am inceput-o.
i) Prefer sa citesc cartea decat sa vad filmul.
j) Stiu ca pot sa fac orice imi propun, indiferent de dificultate.
Hai ca nu a fost chiar asa de greu, asa ca Druskin, Calyste si Soldatzica ar face bine sa rezolve leapsa asta in 5 minute si s-o dea mai departe. Pupici!
P.S.: Soldatzica, sper ca nu ma dezamagesti. Macar asta sa fie primul tau post, ca de cand tot astept… Hai, puiu, ca potential e destul, slava Domnului! :D
luni, decembrie 10, 2007
Gelozia
Am avut zilele trecute o polemica cu o prietena care afirma ca e normal intr-o relatie, mai ales care dureaza de vreo 3-4 ani, sa existe momente de gelozie exasperanta care sa conduca la un atac vertiginos din partea unuia catre celalalt, manifestat prin apelurile numeroase pe telefonul mobil.
Conform opiniei prietenei mele, atunci cand simti ca-ti scapa relatia din maini, e normal sa devii gelos pe celalat, si, chiar daca stii unde se afla la un anumit moment, ai tot dreptul din lume, in virtutea sentimentului mentionat mai sus, sa-l suni pana la exasperare. Evident, nu facem nici o referire la continutul conversatiei. Cred ca ne putem imagina cu totii replicile de genul “dar unde esti? mai stai mult? cam lunga berea/cafeaua aia…”, etc.
Personal am o cu totul alta parere, de unde si polemica. Nu cred ca gelozia poate fi considerata o scuza, mai ales pentru un comportament, din punctul meu de vedere, deviant.
Indiferent de durata relatiei, nu ai nici un drept de nici o natura asupra celuilalt si asupra individualitatii lui. Pretextul geloziei este unul pe cat de josnic, pe atat de slab.
Sa recunoastem. Cu totii suntem la un moment dat gelosi pe partenerul nostru. Cu totii simtim acul ala in inima in anumite momente. Insa daca de fiecare data am face o scena, fondata pe impresii si presupuneri, unde am ajunge cu viata noastra? Am transforma-o intr-un camp de lupta.
Mai mult, daca stii clar unde se afla celalalt si ai fost de acord sa iasa fara tine, de ce mai insisti in telefoane absurde? De ce faci cel mai urat lucru posibil nelasandu-l sa se simta bine unde e? Mai ales ca-l faci sa se simta penibil raspunzand la atatea telefoane. Si cand nu mai face fata terorii psihice si decide sa nu mai raspunda sau sa inchida telefonul, tu la ce te gandesti? Ca te inseala! Deci, tot el e de vina pentru ca tu il terorizezi! De unde o noua criza de gelozie cand ajunge acasa…
Evident in tot acest timp, tu fierbi, ca na!, trebuie sa-ti gasesti o ocupatie…
Eu nu gasesc sensul unei asemenea manifestari. Sincer. Ce aveti de castigat de pe urma unei asemenea reactii? Cu ce se imbunatateste relatia voastra? Cu ce este celalalt de vina ca voi nu stiti sa va controlati sentimentele si vedeti probleme acolo unde nu sunt? Cu ce este celalat de vina ca voi aveti o problema cu voi insiva, cu increderea in voi, cu propria voastra capacitatea de a rationa?
Cand doi oameni incep o relatie, nu inseamna ca fiecare dintre ei capata drepturi asupra celuilalt, asupra individualitatii, integritatii si libertatii celuilalt! Nimeni nu are drepturi asupra nimanui!
O relatie trebuie sa se bazeze pe INCREDRE, RESPECT SI LIBERTATE. E o conditie sine qua non! Daca nu sunt prezente toate, atunci nu avem o relatie. Ele se interconditioneaza.
Ingradindu-i libertatea celuilalt, neacordandu-i incredre, lipsindu-l de respect, nu-l vei pastra langa tine. Din contra il vei indeparta. El va sta alaturi de tine sperand ca te vei schimba, insa la un moment dat nu va mai rezista. Tineti minte: nu exista lanturi suficient de puternice sa incatuseze libertatea unui om!
Asa ca pretuiti-l pe cel de langa voi. Acordati-i libertate, incredere si respect. Si el va va acorda la randul lui. Apropiati-l, nu-l indepartati. Iar daca la un moment dat va pleca, o va face pentru ca a ales s-o faca, nu pentru ca l-ati fortat s-o faca.
De ce sa ajungeti sa aveti amintiri neplacute in legatura cu relatia voastra si cand se va termina, sa ajungeti sa treceti pe strada unul pe langa altul ca doi straini? De ce sa nu ramaneti cu amintiri frumoase? E adevarat, e posibil sa pierdeti un iubit, dar veti castiga un prieten!
Iubiti-va, dar intr-un mod sanatos, care sa nu va raneasca pe niciunul dintre voi.
Conform opiniei prietenei mele, atunci cand simti ca-ti scapa relatia din maini, e normal sa devii gelos pe celalat, si, chiar daca stii unde se afla la un anumit moment, ai tot dreptul din lume, in virtutea sentimentului mentionat mai sus, sa-l suni pana la exasperare. Evident, nu facem nici o referire la continutul conversatiei. Cred ca ne putem imagina cu totii replicile de genul “dar unde esti? mai stai mult? cam lunga berea/cafeaua aia…”, etc.
Personal am o cu totul alta parere, de unde si polemica. Nu cred ca gelozia poate fi considerata o scuza, mai ales pentru un comportament, din punctul meu de vedere, deviant.
Indiferent de durata relatiei, nu ai nici un drept de nici o natura asupra celuilalt si asupra individualitatii lui. Pretextul geloziei este unul pe cat de josnic, pe atat de slab.
Sa recunoastem. Cu totii suntem la un moment dat gelosi pe partenerul nostru. Cu totii simtim acul ala in inima in anumite momente. Insa daca de fiecare data am face o scena, fondata pe impresii si presupuneri, unde am ajunge cu viata noastra? Am transforma-o intr-un camp de lupta.
Mai mult, daca stii clar unde se afla celalalt si ai fost de acord sa iasa fara tine, de ce mai insisti in telefoane absurde? De ce faci cel mai urat lucru posibil nelasandu-l sa se simta bine unde e? Mai ales ca-l faci sa se simta penibil raspunzand la atatea telefoane. Si cand nu mai face fata terorii psihice si decide sa nu mai raspunda sau sa inchida telefonul, tu la ce te gandesti? Ca te inseala! Deci, tot el e de vina pentru ca tu il terorizezi! De unde o noua criza de gelozie cand ajunge acasa…
Evident in tot acest timp, tu fierbi, ca na!, trebuie sa-ti gasesti o ocupatie…
Eu nu gasesc sensul unei asemenea manifestari. Sincer. Ce aveti de castigat de pe urma unei asemenea reactii? Cu ce se imbunatateste relatia voastra? Cu ce este celalalt de vina ca voi nu stiti sa va controlati sentimentele si vedeti probleme acolo unde nu sunt? Cu ce este celalat de vina ca voi aveti o problema cu voi insiva, cu increderea in voi, cu propria voastra capacitatea de a rationa?
Cand doi oameni incep o relatie, nu inseamna ca fiecare dintre ei capata drepturi asupra celuilalt, asupra individualitatii, integritatii si libertatii celuilalt! Nimeni nu are drepturi asupra nimanui!
O relatie trebuie sa se bazeze pe INCREDRE, RESPECT SI LIBERTATE. E o conditie sine qua non! Daca nu sunt prezente toate, atunci nu avem o relatie. Ele se interconditioneaza.
Ingradindu-i libertatea celuilalt, neacordandu-i incredre, lipsindu-l de respect, nu-l vei pastra langa tine. Din contra il vei indeparta. El va sta alaturi de tine sperand ca te vei schimba, insa la un moment dat nu va mai rezista. Tineti minte: nu exista lanturi suficient de puternice sa incatuseze libertatea unui om!
Asa ca pretuiti-l pe cel de langa voi. Acordati-i libertate, incredere si respect. Si el va va acorda la randul lui. Apropiati-l, nu-l indepartati. Iar daca la un moment dat va pleca, o va face pentru ca a ales s-o faca, nu pentru ca l-ati fortat s-o faca.
De ce sa ajungeti sa aveti amintiri neplacute in legatura cu relatia voastra si cand se va termina, sa ajungeti sa treceti pe strada unul pe langa altul ca doi straini? De ce sa nu ramaneti cu amintiri frumoase? E adevarat, e posibil sa pierdeti un iubit, dar veti castiga un prieten!
Iubiti-va, dar intr-un mod sanatos, care sa nu va raneasca pe niciunul dintre voi.
sâmbătă, decembrie 08, 2007
Umanizare - Ion Barbu
Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.
Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!
Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.
O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate...
Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am parasit in urma grandoarea ta polara
Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,
Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,
Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.
Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,
mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,
Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!
Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,
Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit
Se revarsa divinul in luturi pieritoare.
O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,
Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -
Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate...
Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,
In ceasul cind penumbra la orizont descreste
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.
joi, decembrie 06, 2007
Je t'aime - Lara Fabian
Pentru cei care iubesc, care plang din iubire, care simt ce-i iubirea. Enjoy!
marți, decembrie 04, 2007
Va multumesc!
A trecut o saptamana de la ultimul meu post. O saptamana care mi-a adus cu fiecare zi, cate o bucurie. O saptamana in care mi-am amintit multe parti din cine sunt. Dar despre asta, poate vorbim alta data.
Ce vreau eu sa spun acum este strict legat de motivele care mi-au smuls un zambet in fiecare zi si mi-au atras atentia asupra vietii si asupra lui cine sunt.
Desi nu ma cunoasteti, aproape in fiecare zi am gasit cate o vorba buna lasata de cate unul dintre voi. Trebuie sa recunoasc ca e un sentiment placut sa stii ca cineva chiar si-a rupt cateva minute din viata lui pentru a-ti spune tie, un necunoscut, o vorba buna, dar care te poate pune cateodata pe picioare.
Tocmai de aceea, pentru vorbele de bine si pentru minutele pe care mi le-ati dat din viata voastra,
Va multumesc din suflet!
luni, noiembrie 26, 2007
Sunt trista...
Sunt tare trista. :((
Nu vreau sa-mi transform blogul intr-un jurnal, insa azi chiar am chef sa scriu despre mine si despre starea asta care vad ca nu mai vrea sa plece. E ca o ruda care vine in vizita si uita ca mai are treaba si pe la ea pe acasa...
Exista un proverb: vizitele scurte sunt placute. De ce nu se aplica treaba asta si la tristete? :(
E a treia saptamana, pentru numele lui Dumnezeu, in care incerc sa vad o raza de soare...
Azi m-am suparat ca am avut nevoie de un prieten alaturi si in loc de sprijin, prietena mea a inceput sa vorbeasca despre cat de tare a enervat-o nu-stiu-cine si nu-stiu-care nu stie ce sa faca sa cucereasca pe o nu-stiu-cine... Si, colac peste pupaza, iubitul mi-a tras o replica de am ramas masca: "da' nu te'am intrebat ce faci...". Doar ii spusesem ca iar am racit... :(
Sa fi fost o gluma pe care nu am gustat-o? Nu stiu. Ideea e ca a venit intr-un moment total nepotrivit...
Sunt trista. Stiu ca tot in mine voi gasi forta sa-mi vindec ranile si sa merg mai departe, insa, mi-ar fi placut sa aud o vorba buna azi...
joi, noiembrie 08, 2007
Toamna - Riner Maria Rilke
Cad frunzele şi cad ca de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de acolo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de acolo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.
Nu stiu...
Nu stiu ce sa mai cred… Nu stiu ce sa mai fac… Nu stiu daca e bine sa arat ca sunt acolo sau e mai bine sa tac. Nu vreau ca actiunile mele sa fie interpretate ca fiind ceea ce nu sunt, in sensul ca nu vreau sa agasez, dar nici sa par idiferenta.
Ma doare si ma macina tacerea asta. Si nu stiu incotro sa merg. Ce pot face?
Acum doar stau si astept un semn. Eu sunt aici, lucru care se stie. Insa nu vreau sa intru cu bocancii in viata nimanui.
Un singur lucru e cert. Cand tacerea se va rupe, eu voi fi aici sa ascult…
Ma doare si ma macina tacerea asta. Si nu stiu incotro sa merg. Ce pot face?
Acum doar stau si astept un semn. Eu sunt aici, lucru care se stie. Insa nu vreau sa intru cu bocancii in viata nimanui.
Un singur lucru e cert. Cand tacerea se va rupe, eu voi fi aici sa ascult…
miercuri, noiembrie 07, 2007
Podul Mirabeau – Guillaume Apollinaire
Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin
Ca dragostea noastra
Sa-mi amintesc ca orice-alin
Venea tarziu, doar dupa chin
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti, trec, eu raman
Stam mana-n mana, ochi in ochi
cu-ardoare
Privindu-ne pe cand
In unda, sub arcada acestor maini rasare
Un cer cu vesnice priviri tremuratoare
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
Iubirea trece-asemeni undei blande
Iubirea se duce
Si viata lenta ne patrunde
Speranta striga cu priviri flamande
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
Curg zilele spre un alt destin
Nici timpul nu se-ntoarna-acum
Iubirile nu mai revin
Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
Ca dragostea noastra
Sa-mi amintesc ca orice-alin
Venea tarziu, doar dupa chin
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti, trec, eu raman
Stam mana-n mana, ochi in ochi
cu-ardoare
Privindu-ne pe cand
In unda, sub arcada acestor maini rasare
Un cer cu vesnice priviri tremuratoare
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
Iubirea trece-asemeni undei blande
Iubirea se duce
Si viata lenta ne patrunde
Speranta striga cu priviri flamande
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
Curg zilele spre un alt destin
Nici timpul nu se-ntoarna-acum
Iubirile nu mai revin
Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin
Bate ora-n alt taram
Zile, nopti trec, eu raman
marți, noiembrie 06, 2007
Pentru tine
Nu spune “vreau”, caci el este o afirmatie a faptului ca nu ai. Cand nu ai ceva, nu poti oferi acel ceva. Iar celalalt vede si nu e dispus sa ofere daca nu va primi inapoi.
Cand oferi ceva, fa-o din toata inima si nu pretinde sa primesti inapoi. Lasa-i celuilalt libertatea de a decide daca-ti ofera si el la randul lui sau nu. Rasplata ta sa fie darul tau. Iar darul tau sa fie de calitate.
Nu spune “timpul e impotriva mea” caci timpul nu exista cand e vorba de suflet. Intoarce-te spre tine si traieste fiecare clipa intens.
Bucura-te de tot ce-ti ofera viata, arata ca apreciezi si vezi valoarea in fiecare lucru. Bucura-te de razele soarelui, de cantecul pasarilor, de fosnetul copacilor. Bucura-te de dragostea celor din jur si mai ales ofera la randul tau macar un zambet. E mai mult decat oricine s-ar astepta vreodata.
Nu-ti impune vointa. Lasa-i pe ceilati sa-si caute singuri propriul adevar si sa decida in legatura cu viata lor.
Nu face pe nimeni sa depinda de tine. Ofera libertate, caci libertatea este cel mai mare dar pe care-l poti face, pe cand dependenta e cel mai mare rau pe care-l poti face cuiva.
Cand intri intr-o relatie, fa-o pentru ceea ce vrei sa oferi in cadrul acelei relatii, nu pentru ceea ce vrei sa obtii din ea.
Cand petreci timp cu o persoana, fa ca timpul acela sa fie “timp de calitate” si nu o “pierdere de vreme”, caci nu este in folosul niciunuia dintre voi.
Cand oferi ceva, fa-o din toata inima si nu pretinde sa primesti inapoi. Lasa-i celuilalt libertatea de a decide daca-ti ofera si el la randul lui sau nu. Rasplata ta sa fie darul tau. Iar darul tau sa fie de calitate.
Nu spune “timpul e impotriva mea” caci timpul nu exista cand e vorba de suflet. Intoarce-te spre tine si traieste fiecare clipa intens.
Bucura-te de tot ce-ti ofera viata, arata ca apreciezi si vezi valoarea in fiecare lucru. Bucura-te de razele soarelui, de cantecul pasarilor, de fosnetul copacilor. Bucura-te de dragostea celor din jur si mai ales ofera la randul tau macar un zambet. E mai mult decat oricine s-ar astepta vreodata.
Nu-ti impune vointa. Lasa-i pe ceilati sa-si caute singuri propriul adevar si sa decida in legatura cu viata lor.
Nu face pe nimeni sa depinda de tine. Ofera libertate, caci libertatea este cel mai mare dar pe care-l poti face, pe cand dependenta e cel mai mare rau pe care-l poti face cuiva.
Cand intri intr-o relatie, fa-o pentru ceea ce vrei sa oferi in cadrul acelei relatii, nu pentru ceea ce vrei sa obtii din ea.
Cand petreci timp cu o persoana, fa ca timpul acela sa fie “timp de calitate” si nu o “pierdere de vreme”, caci nu este in folosul niciunuia dintre voi.
Nu judeca pe nimeni, ca sa nu ajungi sa fi ceea ce ai judecat.
luni, noiembrie 05, 2007
Amintire – Rainer Maria Rilke
Si iarasi astepti, astepti ce pare menit
viata sa ti-o mareasca la nesfarsit.
Astepti ce de alta tarie tine,
ce-i unic, puternic din cale-afara,
trezirea pietrelor,
adancimi intoarse spre tine.
In culoare srepusculara
pe etajere apun
volumele-n aur si brun…
La tari te gandesti, ce-ai strabatut
la chipul si la vesmantul
unor femei pe cari le-ai pierdut.
Si stii dintr-o data: aceasta a fost.
Si te ridici si-n fata vezi spaima,
figura si taina
unor ani care-au trecut.
viata sa ti-o mareasca la nesfarsit.
Astepti ce de alta tarie tine,
ce-i unic, puternic din cale-afara,
trezirea pietrelor,
adancimi intoarse spre tine.
In culoare srepusculara
pe etajere apun
volumele-n aur si brun…
La tari te gandesti, ce-ai strabatut
la chipul si la vesmantul
unor femei pe cari le-ai pierdut.
Si stii dintr-o data: aceasta a fost.
Si te ridici si-n fata vezi spaima,
figura si taina
unor ani care-au trecut.
vineri, noiembrie 02, 2007
Cantec de toamna - Paul Verlaine
Al toamnei lin
Prelung suspin,
Ca de vioara,
Raneste greu
Sufletul meu
Si ma-nfioara.
Pendule bat
Si-ndurerat
N-ascult nici una,
Caci in urechi
Simt zvonuri vechi
Si plang intruna.
Si singur sunt
In asprul vant
Care ma poarta,
De parc acu’
Asemeni cu
O frunza moarta.
Prelung suspin,
Ca de vioara,
Raneste greu
Sufletul meu
Si ma-nfioara.
Pendule bat
Si-ndurerat
N-ascult nici una,
Caci in urechi
Simt zvonuri vechi
Si plang intruna.
Si singur sunt
In asprul vant
Care ma poarta,
De parc acu’
Asemeni cu
O frunza moarta.
LXXXIV – Despre Arrius
Arrius zicea “f-h-oloase” cand voia “foloase”-a spune;
Cand voia sa spuna “cursa”, “c-h-ursa” Arrius zicea,
Si credea atunci in sine ca vorbeste de minune
Cand zicea la “cursa” “c-h-ursa” cat de tare el putea.
Mama lui, cred eu, si unchiul, fostul sclav, la fel vorbise,
La fel bunul si bunica. Iata-l in sfarsit pornit
Tocmai-n Siria. Urechea lumii se mai odihnise,
Auzind aceste vorbe spuse lin si nesilit:
Nu se mai temea urechea de cuvintele aceste,
Cand deodata ni se-aduce o ingrozitoare veste:
De cand Arrius e-acolo, marea cea ionica
Nu ionica se cheama, ci marea “hionica”!
Cand voia sa spuna “cursa”, “c-h-ursa” Arrius zicea,
Si credea atunci in sine ca vorbeste de minune
Cand zicea la “cursa” “c-h-ursa” cat de tare el putea.
Mama lui, cred eu, si unchiul, fostul sclav, la fel vorbise,
La fel bunul si bunica. Iata-l in sfarsit pornit
Tocmai-n Siria. Urechea lumii se mai odihnise,
Auzind aceste vorbe spuse lin si nesilit:
Nu se mai temea urechea de cuvintele aceste,
Cand deodata ni se-aduce o ingrozitoare veste:
De cand Arrius e-acolo, marea cea ionica
Nu ionica se cheama, ci marea “hionica”!
(Caius Valerius Catullus - Carmina)
miercuri, octombrie 31, 2007
Mesaj de la Druskin
daca te astepti ca din 3 persoane care citesc o carte sa o aprecieze toti 3...te inseli
asa ca... daca vrei sa fie apreciat ceva, orice al tau, FA-L CUNOSCUT
seful nu vine sa iti mareasca salariul daca nu il faci constient de munca ta
masina nu merge fara benzina, desi e in perfecta stare de functionare
....o carte nu e un bestseller sau un rebut daca nu ajunge pe piata
...dar o batista preferata, o jucarie preferata, amuleta norocoasa inseamna ceva doar pt tine, ea nu trebuie recunoscuta ca pt tine sa fie in continuare folositoare.
asa ca... daca vrei sa fie apreciat ceva, orice al tau, FA-L CUNOSCUT
seful nu vine sa iti mareasca salariul daca nu il faci constient de munca ta
masina nu merge fara benzina, desi e in perfecta stare de functionare
....o carte nu e un bestseller sau un rebut daca nu ajunge pe piata
...dar o batista preferata, o jucarie preferata, amuleta norocoasa inseamna ceva doar pt tine, ea nu trebuie recunoscuta ca pt tine sa fie in continuare folositoare.
marți, octombrie 30, 2007
Metamorfoza
Sunt prinsa intre doua lumi.
O lume falsa pe care o credeam reala,
Si-o lume a adevarurilor absolute.
Si stiu pe ce dum sa merg.
E dumul pe care l-am cerut dintotdeauna.
E adevarul ce-a trait intotdeauna in mine.
Am stiut ca-i acolo…
Acum isi cere recunoastere.
Acum imi cere sa-l duc la implinire.
Acum vrea sa infloreasca in toata splendoarea lui.
Ma simt inca prinsa in jocul prejudecatilor.
Sunt ca o larva ce-si leapada invelisul
Spre a deveni fluture.
Metamorfoza mea a inceput.
Pentru prima data in viata
Privirea-mi incepe a se lipezi.
Vad!
Va vad!
Va vad staruinta in suferinta,
Va vad staruinta in distrugere,
Va vad sufletele cum cauta fericirea
Dar cel mai mult va vad frica!
Asa am fost si eu.
Si parte din mine inca mai e
Pana cand ma voi spala
De noroiul pe care-l cred vesmant.
Incep sa-mi amintesc cine sunt.
Incep sa fiu pregatita sa-mi rostesc adevarul.
Nu mi-e teama
Caci nimic rau nu mi se poate intampla.
Doar bucurie! Doar fericire!
Doar dragoste!
Mai am pana ma desprind din carapacea mea.
Dar nu imi pasa cat ma va durea desprinderea,
Caci pentru prima data
Eu aleg cine sunt!
Iar eu aleg sa fiu Dragoste,
Aleg sa fiu Compasiune,
Aleg sa fiu Srijin,
Aleg sa fiu Intelepciune.
Asa sa-mi ajute Dumnezeu!
O lume falsa pe care o credeam reala,
Si-o lume a adevarurilor absolute.
Si stiu pe ce dum sa merg.
E dumul pe care l-am cerut dintotdeauna.
E adevarul ce-a trait intotdeauna in mine.
Am stiut ca-i acolo…
Acum isi cere recunoastere.
Acum imi cere sa-l duc la implinire.
Acum vrea sa infloreasca in toata splendoarea lui.
Ma simt inca prinsa in jocul prejudecatilor.
Sunt ca o larva ce-si leapada invelisul
Spre a deveni fluture.
Metamorfoza mea a inceput.
Pentru prima data in viata
Privirea-mi incepe a se lipezi.
Vad!
Va vad!
Va vad staruinta in suferinta,
Va vad staruinta in distrugere,
Va vad sufletele cum cauta fericirea
Dar cel mai mult va vad frica!
Asa am fost si eu.
Si parte din mine inca mai e
Pana cand ma voi spala
De noroiul pe care-l cred vesmant.
Incep sa-mi amintesc cine sunt.
Incep sa fiu pregatita sa-mi rostesc adevarul.
Nu mi-e teama
Caci nimic rau nu mi se poate intampla.
Doar bucurie! Doar fericire!
Doar dragoste!
Mai am pana ma desprind din carapacea mea.
Dar nu imi pasa cat ma va durea desprinderea,
Caci pentru prima data
Eu aleg cine sunt!
Iar eu aleg sa fiu Dragoste,
Aleg sa fiu Compasiune,
Aleg sa fiu Srijin,
Aleg sa fiu Intelepciune.
Asa sa-mi ajute Dumnezeu!
joi, octombrie 25, 2007
Cantecul fluviului - Li Tai Pe
De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?
Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.
Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...
Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...
Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?
Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.
Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...
Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...
Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.
Tinerete - Li Tai Pe
Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...
Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »
Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...
« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să ştiu ! »
Şi-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.
Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.
Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...
Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »
Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...
« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să ştiu ! »
Şi-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...
Ganduri de toamna - Li Tai Pe
Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...
Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...
Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !
Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...
Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...
Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !
Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...
miercuri, octombrie 24, 2007
Schimbare de paradigma...
Doua vase de razboi, ce faceau parte din escadronul de antrenament, petrecusera cateva zile de manevra pe o mare furtunoasa. Eram de serviciu pe vasul de comanda, de cart, pe punte, la caderea noptii. Vizibilitatea fiind proasta din cauza paclei, pe alocuri compacta, capitanul a ramas pe punte pentru a supraveghea toate activitatile.
Putin dupa inserat, omul de la postul de observatie raporta: "Lumina la tribord."
- E fixa sau se misca inspre pupa? striga capitanul.
De la postul de observatie veni raspunsul: "Fixa, domnule capitan."
Capitanul comanda semnalizatorului: "Semnalizeaza vasului: ne aflam pe un curs de coliziune, e de dorit sa schimbati cursul cu 20 de grade."
Semnalul de raspuns suna: "E de dorit ca voi sa schimbati cursul cu 20 de grade."
Capitanul ordona: "Transmite: sunt capitan, schimbati cursul cu 20 de grade."
"Sunt marinar clasa a doua" veni replica. "Ati face bine sa schimbati voi cursul cu 20 de grade."
Capitanul face spume la gura. Scuipa: "Transmite: sunt un vas de razboi. Schimbati cursul cu 20 de grade."
Articulat in flash-uri de lumina, raspunsul sosi indata: "Sunt un far."
Am schimbat cursul.
(Eficienta in 7 trepte - Stephen Covey)
marți, octombrie 09, 2007
Unde sunteti oameni buni?
Simteam nevoia sa ma relaxez. Sa ma eliberez de toata presiunea zilelor de munca. Sa-mi limpezesc mintea si sa-mi pun gandurile in ordine.
Si cum intotdeauna simtim nevoia sa ne impartasim altora gandurile, ii spun prietenei mele ce simt si ce am de gand.
Si cum intotdeauna se gaseste cate o solutie pentru orice problema, ne hotaram sa mergem la tara. La tara ei, ca e mai aproape.
Asa ca… pornim la drum. Prin Buzau ne vine o idee. Orasul Focsani e aproape de locul unde mergem. Ce ar fi daca am vizita orasul inainte sa ajungem la bunica?
Zis si facut! Era vineri.
Si ajungem. Hmmm… Orasul se prezenta bine. Lume, blocuri, cateva case… Si totusi … Nici un supermarket, nici un KFC… Ne gandim…. Nici in Buzau nu au KFC, insa au Mc. Hai sa cautam un Mc. Nici urma.
Ne decidem sa mergem la bunica, ca oricum suntem pe fuga, si in week-end poate revenim sa vizitam orasul pe indelete.
Sambata, ne trezim noi frumos si ne hotaram sa mergem in Focsani. In principal cautam o farmacie (prietena mea racise putin) si apoi, ca tot mergeam intr-un oras, o sala de net pentru a ne verifica corespondenta. Stiu… am zis ca vreau sa ma odihnesc…
Asa ca pornim la drum. Aveam de gand sa petrecem o dupa-amiaza placuta. Asa… ca fetele. Dupa ce ne vedem corespondenta, sa ne oprim la o terasa sa bem o cafea. Apoi sa cutreieram orasul, sa intram prin magazine. Girls stuff.
Ajungem. Din nou. Strazile cam pustii. Pe ici pe colea vedeai doi-trei oameni care asteptau autobuzul. Am spus ca poate suntem la marginea orasului. Cand vom ajunge in centru va fi altceva.
Vedem o farmacie. Hai sa oprim! Dar cand ne apropiem mai bine, vedem lacatul pus pe usa… Nu-i nimic, poate urmatoarea. Urmatoarea era si ea inchisa! Ne uitam in jur. Ceva nu era in ordine. Prea putina lume, farmaciile inchise, magazinele inchise! Peste tot numai lacate puse pe usi!
Totul era inchis! Totul. Poti sa mori, nici o farmacie deschisa. Vrei sa bei ceva, o cafea, un suc? Iti iei de acasa. Nici o terasa deschisa! Am gasit doar o sala de net deschisa si un local, in care nu am putut intra deoarece nu aveam unde parca. Cand am gasit un loc, politia rutiera era in spatele nostru, ne-a claxonat si ne-a spus: Nu, nu! Nu e voie sa parcati acolo. Ce sa mai zici? Mergi mai departe.
Am gasit sageti spre "CENTRU, GARA", dar nu am gasit nici centrul si nici gara. Atat de strategic erau plasate. Centrul, am presupus noi care ar fi, dar nici sina de gara, casa nu zic picior. Unde o fi gara? O alta dilema…
Deci, pe langa faptul ca nu aveai de unde lua un medicament, de unde bea un suc, etc., nici nu puteai sa pleci pentru ca, nu stiai unde e gara!
Cel mai tare e ca orasul e mult mai mare ca Buzau, si o puzderie de blocuri si de case!!! Unde or fi fost oamenii aia, nu stiu? Ne-am tot intrebat. Ce fac? Cum se distreaza? Dar in schimb, am trecut pe langa vreo trei nunti. E clar! Singura distractie! Se marita lumea! Si atat…
Unde sunt oamenii? Chiar asa: unde sunteti oameni buni ?
Un intreg mister cu Focsaniul asta....
Si cum intotdeauna simtim nevoia sa ne impartasim altora gandurile, ii spun prietenei mele ce simt si ce am de gand.
Si cum intotdeauna se gaseste cate o solutie pentru orice problema, ne hotaram sa mergem la tara. La tara ei, ca e mai aproape.
Asa ca… pornim la drum. Prin Buzau ne vine o idee. Orasul Focsani e aproape de locul unde mergem. Ce ar fi daca am vizita orasul inainte sa ajungem la bunica?
Zis si facut! Era vineri.
Si ajungem. Hmmm… Orasul se prezenta bine. Lume, blocuri, cateva case… Si totusi … Nici un supermarket, nici un KFC… Ne gandim…. Nici in Buzau nu au KFC, insa au Mc. Hai sa cautam un Mc. Nici urma.
Ne decidem sa mergem la bunica, ca oricum suntem pe fuga, si in week-end poate revenim sa vizitam orasul pe indelete.
Sambata, ne trezim noi frumos si ne hotaram sa mergem in Focsani. In principal cautam o farmacie (prietena mea racise putin) si apoi, ca tot mergeam intr-un oras, o sala de net pentru a ne verifica corespondenta. Stiu… am zis ca vreau sa ma odihnesc…
Asa ca pornim la drum. Aveam de gand sa petrecem o dupa-amiaza placuta. Asa… ca fetele. Dupa ce ne vedem corespondenta, sa ne oprim la o terasa sa bem o cafea. Apoi sa cutreieram orasul, sa intram prin magazine. Girls stuff.
Ajungem. Din nou. Strazile cam pustii. Pe ici pe colea vedeai doi-trei oameni care asteptau autobuzul. Am spus ca poate suntem la marginea orasului. Cand vom ajunge in centru va fi altceva.
Vedem o farmacie. Hai sa oprim! Dar cand ne apropiem mai bine, vedem lacatul pus pe usa… Nu-i nimic, poate urmatoarea. Urmatoarea era si ea inchisa! Ne uitam in jur. Ceva nu era in ordine. Prea putina lume, farmaciile inchise, magazinele inchise! Peste tot numai lacate puse pe usi!
Totul era inchis! Totul. Poti sa mori, nici o farmacie deschisa. Vrei sa bei ceva, o cafea, un suc? Iti iei de acasa. Nici o terasa deschisa! Am gasit doar o sala de net deschisa si un local, in care nu am putut intra deoarece nu aveam unde parca. Cand am gasit un loc, politia rutiera era in spatele nostru, ne-a claxonat si ne-a spus: Nu, nu! Nu e voie sa parcati acolo. Ce sa mai zici? Mergi mai departe.
Am gasit sageti spre "CENTRU, GARA", dar nu am gasit nici centrul si nici gara. Atat de strategic erau plasate. Centrul, am presupus noi care ar fi, dar nici sina de gara, casa nu zic picior. Unde o fi gara? O alta dilema…
Deci, pe langa faptul ca nu aveai de unde lua un medicament, de unde bea un suc, etc., nici nu puteai sa pleci pentru ca, nu stiai unde e gara!
Cel mai tare e ca orasul e mult mai mare ca Buzau, si o puzderie de blocuri si de case!!! Unde or fi fost oamenii aia, nu stiu? Ne-am tot intrebat. Ce fac? Cum se distreaza? Dar in schimb, am trecut pe langa vreo trei nunti. E clar! Singura distractie! Se marita lumea! Si atat…
Unde sunt oamenii? Chiar asa: unde sunteti oameni buni ?
Un intreg mister cu Focsaniul asta....
vineri, octombrie 05, 2007
Da sau nu
Cu totii ne lasam ghidati de hazard uneori. Ne place sa provocam destinul la un raspuns. Mai ales atunci cand trebuie sa luam o decizie, cand suntem nesiguri pe ceva.
Spunem la despartire: daca se uita inapoi, inseamna ca ma place. Uite certitudinea! Dar cand afli ca esti mintit in fata, ce nevoie de certitudini mai poti avea? Cum mai poti provoca destinul la raspunsuri? Asta inseamna ca speri la o alta solutie. Dar in acest caz, la ce solutie contrara sa te astepti?
Ce nu intelegi? Ai fost mintit! E un singur drum, nu-i o rascruce. Nu poti alege. Nu ai ce. Decat pe tine.
De ce ai fost mintit? Ce mai conteaza acum? La ce-ti folosesc raspunsurile? Raul a fost facut.
De ce nu ti s-a zis adevarul in momentul potrivit? De ce ar face asta? E vorba de tarie de caracter. Si asta lipseste cu desavarsire.
Nedumeriri de genul “dar eu am fost corect”, “dar eu mi-am deschis sufletul”, “dar eu am avut incredere” nu-si au rostul. Felicitari! Poti dormi linistit pe perna ta! Si atat! Nu te plange! Ai stiut de la inceput ca nu totul este roz. Ca ti-ai negat instinctul, din nou, treaba ta! Alegerea ta!
Nu ai ce plange. Decat daca chiar ai fost un tampit si nu te-ai ascultat la timp. Si aici nu ai nici o scuza!
Asa ca, bucura-te ca ai aflat acum si nu mai tarziu! Bucura-te ca ai taria sa spui NU REGRET NIMIC!
BUCURA-TE CA MIZERIA NU TE-A ATINS!
Spunem la despartire: daca se uita inapoi, inseamna ca ma place. Uite certitudinea! Dar cand afli ca esti mintit in fata, ce nevoie de certitudini mai poti avea? Cum mai poti provoca destinul la raspunsuri? Asta inseamna ca speri la o alta solutie. Dar in acest caz, la ce solutie contrara sa te astepti?
Ce nu intelegi? Ai fost mintit! E un singur drum, nu-i o rascruce. Nu poti alege. Nu ai ce. Decat pe tine.
De ce ai fost mintit? Ce mai conteaza acum? La ce-ti folosesc raspunsurile? Raul a fost facut.
De ce nu ti s-a zis adevarul in momentul potrivit? De ce ar face asta? E vorba de tarie de caracter. Si asta lipseste cu desavarsire.
Nedumeriri de genul “dar eu am fost corect”, “dar eu mi-am deschis sufletul”, “dar eu am avut incredere” nu-si au rostul. Felicitari! Poti dormi linistit pe perna ta! Si atat! Nu te plange! Ai stiut de la inceput ca nu totul este roz. Ca ti-ai negat instinctul, din nou, treaba ta! Alegerea ta!
Nu ai ce plange. Decat daca chiar ai fost un tampit si nu te-ai ascultat la timp. Si aici nu ai nici o scuza!
Asa ca, bucura-te ca ai aflat acum si nu mai tarziu! Bucura-te ca ai taria sa spui NU REGRET NIMIC!
BUCURA-TE CA MIZERIA NU TE-A ATINS!
marți, octombrie 02, 2007
luni, octombrie 01, 2007
Hoinarind pe malul paraului - Li Tai Pe
In sfarsit, cu muntii
Numai, singur sunt!
Murmura paraul vesel,
Si eu cant!
Hai parau! Alearga
Mai clocotitor!
Am scapat de oameni
Si de raul lor!
E mai greu suisul,
Nouri dau tarcol.
Stancile par gata
Sa se zvarle-n gol...
Sare unda, sare
De pe stanci pe stanci!
Hai ,parau, prin alte
Vai si mai adanci!
Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Cand le bat, usoare
Ceturi aurii...
As ramane, lanturi
De vieti in sir,
Sa alerg cu unda,
Flori sa tot admir...
Dar coboara noaptea
Neagra, pe platou.
Trebuie, la oameni
Sa ma-ntorc din nou!
Numai, singur sunt!
Murmura paraul vesel,
Si eu cant!
Hai parau! Alearga
Mai clocotitor!
Am scapat de oameni
Si de raul lor!
E mai greu suisul,
Nouri dau tarcol.
Stancile par gata
Sa se zvarle-n gol...
Sare unda, sare
De pe stanci pe stanci!
Hai ,parau, prin alte
Vai si mai adanci!
Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Cand le bat, usoare
Ceturi aurii...
As ramane, lanturi
De vieti in sir,
Sa alerg cu unda,
Flori sa tot admir...
Dar coboara noaptea
Neagra, pe platou.
Trebuie, la oameni
Sa ma-ntorc din nou!
Sopotul apelor - Li Tai Pe
Abia sopteste unda
In ceasul vesperal.
Isi oglindeste luna
De toamna chipul pal.
Si-atat e de adanca
Tacerea, ca aud
Cum lotusul suspina
Pe-adancul lac din sud...
Si parca imi sopteste
Cu glasul stins, mereu,
De-adanca lui tristete
Sa ma-ntristez si eu...
In ceasul vesperal.
Isi oglindeste luna
De toamna chipul pal.
Si-atat e de adanca
Tacerea, ca aud
Cum lotusul suspina
Pe-adancul lac din sud...
Si parca imi sopteste
Cu glasul stins, mereu,
De-adanca lui tristete
Sa ma-ntristez si eu...
joi, septembrie 27, 2007
Incerc!
Eu si modul meu de a fi si de a actiona… Cam greu de explicat in cateva cuvinte. De-a lungul anilor m-am construit. In fiecare clipa am mai adaugat cate o caramida la ceea ce devin. Am fost atat de concentrata asupra lui “a face”, incat am lasat sa mi se ridice bariere si sa mi se puna lanturi sa nu pot ajunge la “a fi”.
Acum, cand am gasit motivatia de a ma ridica si de a privi din nou spre soare, vii si-mi spui ca de ce nu deschid mai repede fereastra sufletului meu? Dar tu nu stii ca din temnita mea cenusie singura raza de soare esti TU.
Nu stii ca pentru prima oara in viata mea am inceput sa-mi rup lanturile unul cate unul. Sunt grele si singura unealta pe care o am e vointa.
Nu stii ca dupa atata timp oasele-mi sunt reci, muschii imi sunt adormiti, bratul imi tremura, pasul nu-mi este chiar ferm si apasat. Sigurul lucru viu ramas in mine e sufletul meu. Mi-e greu sa ma ridic in picioare si sa-ti urmez chemarea, dar o fac. O fac pentru ca mi-ai deschis ochii si mi-ai aratat ca am multe de oferit. Iti multumesc pentru asta!
Si totusi iti simt nerabdarea. Vrei totul si vrei cat mai repede. Eu iti pot oferi tot ce am, insa nu-ti pot spune cand pentru ca nu stiu cat va dura metamorfoza mea. Nu-ti pot adresa decat o rugaminte, pe care esti liber s-o urmezi sau s-o ignori:
Mergi pe drumul meu. Stiu ca e lent, dar e sigur!
Acum, cand am gasit motivatia de a ma ridica si de a privi din nou spre soare, vii si-mi spui ca de ce nu deschid mai repede fereastra sufletului meu? Dar tu nu stii ca din temnita mea cenusie singura raza de soare esti TU.
Nu stii ca pentru prima oara in viata mea am inceput sa-mi rup lanturile unul cate unul. Sunt grele si singura unealta pe care o am e vointa.
Nu stii ca dupa atata timp oasele-mi sunt reci, muschii imi sunt adormiti, bratul imi tremura, pasul nu-mi este chiar ferm si apasat. Sigurul lucru viu ramas in mine e sufletul meu. Mi-e greu sa ma ridic in picioare si sa-ti urmez chemarea, dar o fac. O fac pentru ca mi-ai deschis ochii si mi-ai aratat ca am multe de oferit. Iti multumesc pentru asta!
Si totusi iti simt nerabdarea. Vrei totul si vrei cat mai repede. Eu iti pot oferi tot ce am, insa nu-ti pot spune cand pentru ca nu stiu cat va dura metamorfoza mea. Nu-ti pot adresa decat o rugaminte, pe care esti liber s-o urmezi sau s-o ignori:
Mergi pe drumul meu. Stiu ca e lent, dar e sigur!
marți, septembrie 25, 2007
Nesimtire sau inconstienta?
Azi am asistat la o scena pe cat de comuna pe atat de revoltatoare. Eram in autobuz asezata pe unul din locurile din spate. La un moment dat au urcat 3 domnisoare care purtau o conversatie, s-o numim usoara, despre o a patra domnisoara, care evident, nu era prezenta. Fiecare sorbea nonsalant din propria cutie de Coca-Cola.
Doua dintre ele s-au asezat langa mine. Cea de-a treia a preferat sa ramana in picioare, probabil pentru a-si oferi placerea de a-si privi interlocutoarele in ochi. Stiti cu totii…pentru o mai buna comunicare.
La un moment dat, domnisoara care statea in picioare isi termina de sorbit bautura. In acelasi timp, autobuzul opreste in statie si deschide usile. Domnisoara, isi intinde bratul vanjos si dintr-o singura miscare, cu o precizie greu de descris, arunca cutia goala in strada!
Am ramas surprinsa. Acum sincera sa fiu nu stiu daca de precizia domnisoarei sau de lipsa de inspiratie a celor de la Primarie care nu au pus cosuri de gunoi plasate fix in dreptul usilor deschise ale autobuzelor oprite in statie. Acum serios, domnilor, unde v-a fost capul? Chiar nu v-ati gandit ca majoritatea dintre noi suntem aruncatori de elita? Este chiar asa de greu de observat?
Pai, domnilor, greseala nu e a oamenilor ca domnisoara din povestea noastra, care arunca gunoaiele pe unde apuca, ci a dumneavoastra pentru ca nu ati pus cosuri de gunoi acolo unde nimeresc ei!
Mai mult, nu v-ati gandit nici la cat de valorosi sunt acesti oameni si nici la sanatatea lor. Numai ei stiu cat au trudit exersand din greu aruncarea gunoaielor la intamplare pe strada! Numai ei stiu pretul pe care l-au platit pentru a atinge acesta performanta! Si binenteles ca numai ei stiu cum au suportat durerea oaselor din burta cand au fost nevoiti sa se aplece sa ridice vreun ambalaj!
Le-ati apreciat vreodata simtul estetic? Nu. Nu v-ati gandit ca tot ce fac ei e sa treaca printr-un …moment de inspiratie…
Ei bine, fata de cele expuse mai sus, trebuie sa ma declar o ignoranta. Trebuie sa recunosc ca gestul domnisoarei nu mi s-a parut unul de precizie, ci unul de o nesimtire crasa si de o lipsa de responsabilitate fata de mediul in care traieste.
Si mi-am pus intrebarea: cat de mult ar aprecia aceasta domnisoara daca am trece cu totii printr-un “moment de inspiratie” ca al dumneaei si ne-am exersa performanta aruncarii gunoaielor in fata usii sale? Hhmmm… Nu cred ca ne-ar aprecia simtul estetic…
Concluzia pe care trebuie s-o tragem din aceasta simpla situatie este ca ar fi bine sa realizam ca toti suntem responsabili de ceea ce se intampla in jurul nostru, inclusiv de mediul in care traim si ne crestem copiii. Pentru ca asa cum il ingrijim, asa il avem.
Iar de fiecare data cand suntem revoltati de gunoaiele din jurul nostru, ar fi bine sa ne punem intrebarea daca noi, prin actiunile noastre, am protejat mediul, iar daca raspunsul este afirmativ, ar fi ideal sa ne intrebam daca am facut tot ce trebuie sa-i invatam si pe celalti importanta acestui act.
Acestea fiind spuse, permiteti-mi sa va asigur ca nu veti suferi dureri insuportabile daca ridicati un ambalaj de jos, pentru ca, oricat de incredibil vi s-ar parea, nu aveti oase in burta si la cosul de gunoi pus de Primarie pe strada nu sunt politisti care asteapta sa va prinda comitand vreun delict, pentru ca, nu exista o lege care sa interzica protejarea mediului inconjurator, a grijii fata de propria sanatate sau a respectului fata de tot ceea ce inseamna viata. Asa ca, indrazniti oameni buni si folositi cosurile de gunoi in momentul cand aveti ceva de aruncat!
Va multumesc!
Doua dintre ele s-au asezat langa mine. Cea de-a treia a preferat sa ramana in picioare, probabil pentru a-si oferi placerea de a-si privi interlocutoarele in ochi. Stiti cu totii…pentru o mai buna comunicare.
La un moment dat, domnisoara care statea in picioare isi termina de sorbit bautura. In acelasi timp, autobuzul opreste in statie si deschide usile. Domnisoara, isi intinde bratul vanjos si dintr-o singura miscare, cu o precizie greu de descris, arunca cutia goala in strada!
Am ramas surprinsa. Acum sincera sa fiu nu stiu daca de precizia domnisoarei sau de lipsa de inspiratie a celor de la Primarie care nu au pus cosuri de gunoi plasate fix in dreptul usilor deschise ale autobuzelor oprite in statie. Acum serios, domnilor, unde v-a fost capul? Chiar nu v-ati gandit ca majoritatea dintre noi suntem aruncatori de elita? Este chiar asa de greu de observat?
Pai, domnilor, greseala nu e a oamenilor ca domnisoara din povestea noastra, care arunca gunoaiele pe unde apuca, ci a dumneavoastra pentru ca nu ati pus cosuri de gunoi acolo unde nimeresc ei!
Mai mult, nu v-ati gandit nici la cat de valorosi sunt acesti oameni si nici la sanatatea lor. Numai ei stiu cat au trudit exersand din greu aruncarea gunoaielor la intamplare pe strada! Numai ei stiu pretul pe care l-au platit pentru a atinge acesta performanta! Si binenteles ca numai ei stiu cum au suportat durerea oaselor din burta cand au fost nevoiti sa se aplece sa ridice vreun ambalaj!
Le-ati apreciat vreodata simtul estetic? Nu. Nu v-ati gandit ca tot ce fac ei e sa treaca printr-un …moment de inspiratie…
Ei bine, fata de cele expuse mai sus, trebuie sa ma declar o ignoranta. Trebuie sa recunosc ca gestul domnisoarei nu mi s-a parut unul de precizie, ci unul de o nesimtire crasa si de o lipsa de responsabilitate fata de mediul in care traieste.
Si mi-am pus intrebarea: cat de mult ar aprecia aceasta domnisoara daca am trece cu totii printr-un “moment de inspiratie” ca al dumneaei si ne-am exersa performanta aruncarii gunoaielor in fata usii sale? Hhmmm… Nu cred ca ne-ar aprecia simtul estetic…
Concluzia pe care trebuie s-o tragem din aceasta simpla situatie este ca ar fi bine sa realizam ca toti suntem responsabili de ceea ce se intampla in jurul nostru, inclusiv de mediul in care traim si ne crestem copiii. Pentru ca asa cum il ingrijim, asa il avem.
Iar de fiecare data cand suntem revoltati de gunoaiele din jurul nostru, ar fi bine sa ne punem intrebarea daca noi, prin actiunile noastre, am protejat mediul, iar daca raspunsul este afirmativ, ar fi ideal sa ne intrebam daca am facut tot ce trebuie sa-i invatam si pe celalti importanta acestui act.
Acestea fiind spuse, permiteti-mi sa va asigur ca nu veti suferi dureri insuportabile daca ridicati un ambalaj de jos, pentru ca, oricat de incredibil vi s-ar parea, nu aveti oase in burta si la cosul de gunoi pus de Primarie pe strada nu sunt politisti care asteapta sa va prinda comitand vreun delict, pentru ca, nu exista o lege care sa interzica protejarea mediului inconjurator, a grijii fata de propria sanatate sau a respectului fata de tot ceea ce inseamna viata. Asa ca, indrazniti oameni buni si folositi cosurile de gunoi in momentul cand aveti ceva de aruncat!
Va multumesc!
miercuri, septembrie 19, 2007
Pentru noi, femeile puternice
Un comentariu gasit pe www.121.ro - Mesajul din sticla: Punct si de la capat!
"Nu exista "nu am timp" pentru o relatie. A avea timp pentru o relatie inseamna de fapt a avea timp pentru tine. Si trebuie sa recunoastem ca preferam de o mie de ori sa stam in bratele cuiva decat sa stam singure in fata televizorului. Problema e ca in general femeile puternice sunt femei orgolioase, iar orgoliul este cel care ne face sa fim altcineva decat ceea ce suntem cu adevarat."
"Nu exista "nu am timp" pentru o relatie. A avea timp pentru o relatie inseamna de fapt a avea timp pentru tine. Si trebuie sa recunoastem ca preferam de o mie de ori sa stam in bratele cuiva decat sa stam singure in fata televizorului. Problema e ca in general femeile puternice sunt femei orgolioase, iar orgoliul este cel care ne face sa fim altcineva decat ceea ce suntem cu adevarat."
luni, septembrie 17, 2007
Albatrosul
Din joacă, marinarii la bord, din când în când
Prind albatroşi, mari pasări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte, jos, ei care sus, în azur, sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acum ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul, fără milă, îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos, pe pământ, printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
(Charles Baudelaire - Florile raului)
Prind albatroşi, mari pasări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte, jos, ei care sus, în azur, sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acum ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul, fără milă, îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos, pe pământ, printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
(Charles Baudelaire - Florile raului)
vineri, septembrie 14, 2007
LXXXV
Odi et amo. Quare id faciam, fortasse requiris
Nescio. Sed fieri sentio et excrucior.
(Caius Valerius Catullus - Carmina)
Nescio. Sed fieri sentio et excrucior.
(Caius Valerius Catullus - Carmina)
joi, septembrie 13, 2007
Despre relatii...
… Exista o modalitate de a fi fericit intr-o relatie si aceasta este sa folosesti relatiile pentru scopul pentru care au fost destinate si nu pentru scopul pe care i le-ai atribuit tu.
Relatiile te solicita in mod constant, te cheama in mod constant sa creezi, sa exprimi si sa traiesti experienta unor aspecte din ce in ce mai grandioase despre tine insuti, a unor viziuni din ce in ce mai marete despre tine insuti, a unor versiuni si mai magnifice despre tine insuti. Nicaieri in alta parte decat intr-o relatie nu poti sa faci acest lucru mai imediat, mai cu impact si mai curat. De fapt, fara o relatie, nu poti sa o faci deloc. […]
Cand relatiile umane de dragoste esueaza (… adica ele nu produc ceea ce vreti voi sa produca), ele esueaza pentru ca s-a intrat in aceste relatii din motivatii gresite. […]
Majoritatea oamenilor intra intr-o relatie, gandindu-se mai degraba la ceea pot sa obtina din ea, decat la ceea ce aduc ei in ea.
Scopul unei realtii este de a decide ce parte din tine ai vrea “sa se arate”, nu ce parte din celalalt ai putea sa capturezi si sa pastrezi.
Exista un singur scop pentru o relatie - de fapt pentru toata viata: sa fii si sa decizi Cine Esti cu Adevarat.
Este foarte romantic sa spui ca tu erai “un nimic” pana cand nu a aparut o anumita persoana, dar aceasta nu este adevarat. Ba, chiar mai rau, arunca asupra acelei persoane o povara incredibila de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevarat.
Nevrand “sa te dezamageasca”, ei incearca din rasputeri sa fie si sa faca niste lucruri, pana cand nu mai pot.
Nu mai pot sa se incadreze in imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot sa ramana in rolurile pe care tu le-ai dat sa le joace si, astfel, creste resentimentul si urmeaza mania.
In cele din urma, pentru a se salva pe ei insisi (cat si relatia), aceste persoane incep sa-si ceara inapoi adevarata lor fata, actionand tot mai mult in concordanta cu Cine Sunt Ei cu Adevarat. Din acest moment, tu spui ca ei “s-au schimbat”. E foarte romantic sa spui ca, din clipa in care a intrat cineva special in viata ta, te simti desavarsit.
Totusi, scopul unei relatii nu este de a avea o alta persoana care sa te desavarseasca, ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta.
In asta consta paradoxul realtiilor umane, tu nu ai nevoie de o anumita persoana pentru ca tu traiesti pe deplin experienta lui Cine Esti si…fara o alta persoana, tu esti un nimic.
Acestea sunt atat misterul cat si minunea – atat frustrarea, cat si bucuria experientei umane. E nevoie de o intelegere profunda si de o vointa totala de a trai in interiorul acestui paradox intr-un mod care sa aiba sens. Observ ca putini oameni o fac.
De-a lungul anilor in care se formeaza o relatie, voi intrati in ea plini de nerabdare, de energie sexuala, cu o inima larg deschisa si cu un suflet plin de bucurie si de zel.
Undeva intre varsta de 40 pana la 60 de ani (iar pentru unii e mai degraba la inceputul acestei perioade), ati abandonat toate visele voastre marete, ati pus de o parte sperantele cele mai inalte si v-ati multumit cu mai putin sau cu aproape nimic.
Problema este atat de simpla, atat de elementara si totusi atat de tragic de prost inteleasa: cele mai mari vise ale voastre, cele mai inalte idealuri, cele mai dragi sperante sunt legate de persoana iubita, mai degraba de Sinele nostru iubit. Testul relatiei voastre este legat de cat de bine s-a incadrat celalalt in idealul vostru si cat de mult v-ati ridicat voi la idealul lui sau al ei. Totusi, singurul test adevarat este cat de bine v-ati ridicat voi la idealul vostru.
Relatiile sunt sacre, pentru ca ele ofera cea mai mare ocazie a vietii – de fapt singura ei ocazie - de a crea si de a produce experienta celei mai inalte conceptualizari a Sinelul vostru. Relatiile esueaza cand le vedeti ca pe cea mai inalta ocazie a vietii de a crea si a produce experienta celei mai inalte conceptualizari a celuilalt.
Lasati-o pe cealalta persoana din interiorul relatiei sa-si faca griji legate de Sine – ce face, ce este si ce are Sinele; ce vrea, cere si da Sinele; ce cauta, creeaza si trieste ca experienta Sinele – si intreaga relatie va servi in mod magnific atat scopului ei, cat si participantilor la ea!
Sa lasam fiecare persoana din interiorul relatiei sa-si faca griji, nu in legatura cu celalalt ci numai, numai in legatura cu propriul Sine.
Aceasta poate fi o invatatura ciudata, deoarece vi s-a spus ca, intr-o relatie de cea mai inalta calitate, iti faci griji numai pentru celalalt. Adevarul este ca o relatie esueaza din cauza concentrarii noastre asupra celuilalt – a obsesiei noastre pentru celalalt.
Cum este celalalt? Ce face celalalt? Ce are celalalt? Ce spune celalalt? Ce vrea? Ce cere? Ce gandeste? Ce spera? Ce planuieste?
Nu conteaza ce este, ce face, are, spune, vrea, cere celalalt. Nu conteaza ce gandeste, spera, planuieste celalalt. Singurul lucru care conteaza este ceea ce Esti tu fata de toate aceste lucruri. Cea mai iubitoare persoana e cea care se centreaza in jurul propriului Sine. […]
Daca nu poti sa-ti iubesti propriul Sine, nu poti sa-l iubesti pe celalalt. Multi oameni fac greseala de a cauta dragostea de Sine prin dragostea pentru celalalt. Desigur ei nu-si dau seama ca fac acest lucru. Nu este un efort constient. Se intampla doar in mintea lor, in profunzimea mintii lor. In ceea ce voi numiti subconstient. Ei gandesc: “daca eu ii voi iubi pe ceilalti, si ei ma vor iubi. Atunci eu voi fi demn de a fi iubit si ma pot iubi”.
Reversul e ca atat de multi oameni se urasc pe ei insisi deoarece simt ca nu exista nimeni care sa-i iubeasca. Aceasta este o boala – este atunci cand oamenii sunt “bolnavi din dragoste” – deoarece adevarul este ca alti oameni ii iubesc cu adevarat, dar acest lucru nu conteaza. Indiferent cat de multi oameni isi manifesta dragostea pentru ei, lor nu le este destul.
Mai intai, ei nu te cred. Cred ca incerci sa-i manipulezi – incerci sa obtii ceva de la ei. (Cum ai putea sa-i iubesti pentru ce sunt ei cu adevarat? Nu, trebuie sa fie o greseala. Precis ca vrei ceva! Dar oare ce vrei?)
Ei stau si incearca sa-si dea seama cum ar fi posibil ca cineva sa-i iubeasca cu adevarat. Asa ca nu te cred si pornesc o campanie ca sa te faca sa o dovedesti. Trebuie sa dovedesti ca iubesti. Pentru a face aceasta, e posibil ca ei sa-ti ceara sa incepi sa-ti schimbi comportamentul.
In al doilea rand, daca ei ajung in cele din urma intr-un loc unde pot sa creada ca tu iubesti, incep imediat sa-si faca griji in legatura cu cat timp vor fi in stare sa-ti pastreze dragostea. Asa ca, pentru a nu pierde dragostea ta, ei incep sa schimbe comportamentul lor.
Astfel, doi oameni, literalmente se pierd pe ei insisi intr-o relatie. Intra in aceasta relatie, sperand sa se gaseasca pe ei insisi si se pierd.
Pierderea Sinelui intr-o relatie este cea care provoaca mare parte din amaraciune intr-un cuplu.
Doi oameni se unesc intr-un parteneriat sperand ca intregul va fi mai mare decat suma partilor si descopera ca este mai mic. Ei se simt mai putin decat erau cand erau singuri.
Mai putin capabili, mai putin indemanatici, totul e mai putin incitant, mai putin atragator, mai putin vesel, mai putin multumitor.
Deoarece ei sunt realmente “mai putin”, au renuntat la mare parte din ceea ce sunt pentru a fi – si a ramane – in relatie.
Nu s-a dorit niciodata ca relatiile sa fie intelese in acest mod. Si, totusi, in felul acesta sunt ele traite ca experienta de catre mai multi oameni decat ne-am putea inchipui vreodata.
Deoarece oamenii au pierdut legatura (daca au avut-o vreodata) cu scopul relatiilor…
Neale Donald Walsch – “Conversatii cu Dumnezeu” (vol. I)
miercuri, septembrie 12, 2007
Negare de sine...
Atunci cand incheiem un capitol din viata noastra, afirmam “show must go on”. Ne gandim ca in aceasta afirmatie ne gasim puterea de a lasa trecutul acolo unde e, de a lua cu noi lucrurile frumoase si de a merge pe un nou drum, cu vise si sperante noi.
Inceputul e al nostru. Linistea pe care o simtim in suflet ne apartine, face parte din ceea ce am devenit. Privim increzatori la noul drum, cu speranta de mai bine si, credem noi, cu o lectie invatata. Aceea de a nu repeta greselile pe care le-am facut o data.
Privim totul ca pe o lectie, insa nu ca pe o experienta. Privim totul ca si cand am fost pedepsiti pentru alegerile facute, nu ca pe clipe pe care le-am trait, le-am ales si ni le-am asumat cu tot ceea ce inseamna asta. Si suferim in loc sa ne bucuram.
Insa nu am sa vorbesc despre cum ar trebui privita “lectia” noastra, ci despre nevoia noastra de a ne intoarce acolo unde am decis, cu ceva vreme in urma, sa inchidem usa.
De ce ne intoarcem mereu privirea spre trecut? Ce speram sa gasim acolo? Explicatii despre ce a fost, raspunsuri la ce va fi, sau pur si simplu nostalgie?... Fiecare cu fantomele sale… Un lucru este cert: privim in urma.
Putini sunt cei care atunci cand inchid usa in spatele lor, o fac pentru totdeauna. Poate tine de caracterul fiecaruia. Poate, pur si simplu, astfel de persoane nu au lasat nici un element ce ar putea fi folosit pe viitor ca pretext de reintoarcere. Poate sunt foarte mandre si nu ar accepta in veci umilinta de a privi inapoi. Sau poate, pur si simplu, sunt impacate cu sine si, nemaidentificandu-se cu situatia in care se gasesc, simt nevoia sa se desprinda.
Cred ca mai degraba este vorba de un sentiment, nu de o hotarare. Sentimentul ca situatia nu-ti mai apartine, nu mai faci parte din ea, nu mai esti un element component al ei, nu o mai recunosti, nu mai e situatia ta. Iar plecarea apare ca fiind singura solutie logica si de bun simt si, incredibil, apare ca fiind cel mai natural lucru pe care-l poti face.
Dar cum spuneam, aceasta e situatia ideala, de care doar putini dintre noi au parte. Sau putini dintre noi au curajul sa o aplice… Un bun prieten spunea la un moment dat despre dragoste ca spera sa fie destul de norocos sa o gaseasca. De ce nu am putea spune acelasi lucru despre puterea de a spune “la revedere”?
Revenind asupra subiectului nostru, si vazand cum majoritatea dintre noi intorc privirea spre trecut, vin si intreb: Care e motivatia, oameni buni?
E cumva sentimentul ca am lasat ceva in urma si dorim sa-l “recuperam”? E cumva nevoia de a retrai trecutul? Nevoia de a gasi acele momente care ne-au facut fericiti?
Cred ca aici e o problema de perspectiva. E adevarat ca am avut cu totii parte de momente fericite, momente pe care le-am trait intens, momente pe care, daca am putea, le-am pastra intr-o capsula a timpului, iar cand ne-am dori sa le retraim, nu ar fi nevoie decat sa scoatem capacul…
Si luam cu noi aminterea acestor trairi, in momentul in care plecam.
Uitam ceva, in schimb. Faptul ca toata experienta noastra nu a fost formata numai din lucruri bune si frumoase. Oare lucrurile rele si urate nu au facut parte din experienta noastra? De ce le-am lasa in urma? Nu sunt ale noaste? Nu le-am trait noi? Pe unele dintre ele nu le-am generat noi? De ce le-am lasa in urma? Oare asta nu inseamna ca nu ne asumam raspunderea pentru final? Si daca e asa… Asta ce spune despre noi?...
Cu toate acestea, luam doar ce e bun si frumos. Doar pe acestea le recunoastem ca facand parte din experienta noastra. Spunem ca ne da puterea de a merge inainte.
… Cred ca undeva pe drum, pierdem adevaratul sens al acestor momente-capsula. In loc sa le privim in continuare ca fiind exact ceea ce sunt, noi le dam o alta infatisare. Si aici gresim.
In dorinta noastra de a retrai trecutul, incercam sa recream in plan fizic ceea ce a fost deja creat si consumat o data. Nu realizam ca, de fapt, avem o amintire pe care vrem s-o transformam in realitate, si tot ce obtinem este o iluzie…
Cred ca exista un moment de-a lungul acestui drum in care putem sa ne oprim si sa ne punem cu adevarat intrebarea: de ce vreau sa privesc inapoi? Daca totul era asa de frumos, cum sunt momentele mele capsula, atunci de ce am simtit ca trebuie sa plec?
Oameni buni, haide-ti sa ne uitam cu totii in traista noastra, atunci cand plecam si sa ne intrebam: am luat intr-adevar totul? Tot ce a costituit experienta mea? Daca da, atunci nu-ti va mai fi teama ca ai uitat ceva. Nu vei mai simti nevoia sa te intorci pentru ca simti ca nu ai stors tot ce se putea stoarce. Nu te vei mai agata de amagirea lui “dar daca”…
Atunci ai vedea ca in capsula ta nu se gasesc iluzii, momente rupte din adevaratul intreg, ci experienta ta … sentimentele tale… alegerile tale… TU!
Cand plecati, oameni buni, plecati cu totul. Luati-va pe voi cu totul, nu doar jumatate. Nu doar partea care va convine. Asta ar insemna sa va negati pe voi insiva…
Inceputul e al nostru. Linistea pe care o simtim in suflet ne apartine, face parte din ceea ce am devenit. Privim increzatori la noul drum, cu speranta de mai bine si, credem noi, cu o lectie invatata. Aceea de a nu repeta greselile pe care le-am facut o data.
Privim totul ca pe o lectie, insa nu ca pe o experienta. Privim totul ca si cand am fost pedepsiti pentru alegerile facute, nu ca pe clipe pe care le-am trait, le-am ales si ni le-am asumat cu tot ceea ce inseamna asta. Si suferim in loc sa ne bucuram.
Insa nu am sa vorbesc despre cum ar trebui privita “lectia” noastra, ci despre nevoia noastra de a ne intoarce acolo unde am decis, cu ceva vreme in urma, sa inchidem usa.
De ce ne intoarcem mereu privirea spre trecut? Ce speram sa gasim acolo? Explicatii despre ce a fost, raspunsuri la ce va fi, sau pur si simplu nostalgie?... Fiecare cu fantomele sale… Un lucru este cert: privim in urma.
Putini sunt cei care atunci cand inchid usa in spatele lor, o fac pentru totdeauna. Poate tine de caracterul fiecaruia. Poate, pur si simplu, astfel de persoane nu au lasat nici un element ce ar putea fi folosit pe viitor ca pretext de reintoarcere. Poate sunt foarte mandre si nu ar accepta in veci umilinta de a privi inapoi. Sau poate, pur si simplu, sunt impacate cu sine si, nemaidentificandu-se cu situatia in care se gasesc, simt nevoia sa se desprinda.
Cred ca mai degraba este vorba de un sentiment, nu de o hotarare. Sentimentul ca situatia nu-ti mai apartine, nu mai faci parte din ea, nu mai esti un element component al ei, nu o mai recunosti, nu mai e situatia ta. Iar plecarea apare ca fiind singura solutie logica si de bun simt si, incredibil, apare ca fiind cel mai natural lucru pe care-l poti face.
Dar cum spuneam, aceasta e situatia ideala, de care doar putini dintre noi au parte. Sau putini dintre noi au curajul sa o aplice… Un bun prieten spunea la un moment dat despre dragoste ca spera sa fie destul de norocos sa o gaseasca. De ce nu am putea spune acelasi lucru despre puterea de a spune “la revedere”?
Revenind asupra subiectului nostru, si vazand cum majoritatea dintre noi intorc privirea spre trecut, vin si intreb: Care e motivatia, oameni buni?
E cumva sentimentul ca am lasat ceva in urma si dorim sa-l “recuperam”? E cumva nevoia de a retrai trecutul? Nevoia de a gasi acele momente care ne-au facut fericiti?
Cred ca aici e o problema de perspectiva. E adevarat ca am avut cu totii parte de momente fericite, momente pe care le-am trait intens, momente pe care, daca am putea, le-am pastra intr-o capsula a timpului, iar cand ne-am dori sa le retraim, nu ar fi nevoie decat sa scoatem capacul…
Si luam cu noi aminterea acestor trairi, in momentul in care plecam.
Uitam ceva, in schimb. Faptul ca toata experienta noastra nu a fost formata numai din lucruri bune si frumoase. Oare lucrurile rele si urate nu au facut parte din experienta noastra? De ce le-am lasa in urma? Nu sunt ale noaste? Nu le-am trait noi? Pe unele dintre ele nu le-am generat noi? De ce le-am lasa in urma? Oare asta nu inseamna ca nu ne asumam raspunderea pentru final? Si daca e asa… Asta ce spune despre noi?...
Cu toate acestea, luam doar ce e bun si frumos. Doar pe acestea le recunoastem ca facand parte din experienta noastra. Spunem ca ne da puterea de a merge inainte.
… Cred ca undeva pe drum, pierdem adevaratul sens al acestor momente-capsula. In loc sa le privim in continuare ca fiind exact ceea ce sunt, noi le dam o alta infatisare. Si aici gresim.
In dorinta noastra de a retrai trecutul, incercam sa recream in plan fizic ceea ce a fost deja creat si consumat o data. Nu realizam ca, de fapt, avem o amintire pe care vrem s-o transformam in realitate, si tot ce obtinem este o iluzie…
Cred ca exista un moment de-a lungul acestui drum in care putem sa ne oprim si sa ne punem cu adevarat intrebarea: de ce vreau sa privesc inapoi? Daca totul era asa de frumos, cum sunt momentele mele capsula, atunci de ce am simtit ca trebuie sa plec?
Oameni buni, haide-ti sa ne uitam cu totii in traista noastra, atunci cand plecam si sa ne intrebam: am luat intr-adevar totul? Tot ce a costituit experienta mea? Daca da, atunci nu-ti va mai fi teama ca ai uitat ceva. Nu vei mai simti nevoia sa te intorci pentru ca simti ca nu ai stors tot ce se putea stoarce. Nu te vei mai agata de amagirea lui “dar daca”…
Atunci ai vedea ca in capsula ta nu se gasesc iluzii, momente rupte din adevaratul intreg, ci experienta ta … sentimentele tale… alegerile tale… TU!
Cand plecati, oameni buni, plecati cu totul. Luati-va pe voi cu totul, nu doar jumatate. Nu doar partea care va convine. Asta ar insemna sa va negati pe voi insiva…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
